Nu crezi că se poate desena şi cu scrum?

6991_494387807259063_1698189277_n

– Mi te-ai pitit în suflet.
Simplu, cu mişcări de felină,
ai intrat când noaptea cădea,
precum o cortină.
Ai scăpat de marile santinele,
ai mei gardieni mintali,
care sunt încăpăţânaţi,
furioşi şi de sânge însetaţi.
Doisprezece la număr,
sunt ei, mari şi fioroişi
cu trei capete de unu;
doisprezece Cerberi,
unul mai feroce decât celălalt,
şi tu ai reuşit…
ai intrat…
…fără să fii sesizat.

Şi te-ai aşezat atât de simplu.
Te-ai făcut comfortabil.
Ai aruncat încolo şi încoace aşternuturile.
Te-ai tăvălit prin frunze,
ai aruncat cu fulgi de nea peste lacuri.
Ai călcat apăsat
cu converşii tăi verzi.
Ai lăsat urme adânci,
ai desenat curcubee şi mi-ai adus nori.
Ai smuls florile de sakura
şi trandafirii violeţi,
ai şters portocaliul isteric,
şi mi-ai îndepărtat păsările albastre,
cu tandreţe şi gesturi mari.
Şi totuşi, m-ai învăţat
să trăiesc frumos.
Să iubesc sincer
fără ocolişuri.
Să zâmbesc cu tot trupul

View original post 102 more words

The GUARDIAN – Cap I

CAPITOLUL I – SOLITARUL PUSTIILOR PIEŢE – PRIMA PARTE

 

 

Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu tristele becuri de pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
( G. Bacovia, „Pălind”)

 

Era trecut de miezul nopţii cand închise becul şi se puse în pat. Nu obişnuia să stea până târziu, dar ziua ce urma îi crea un amalgam de sentimente ce o copleşeau şi asta o ţinuse trează toată ziua. Era o fiinţă sensibilă, emotivă şi orice schimbare putea produce efecte grave asupra ei. Ştia că nu avea de ce să îşi facă griji, că totul va fi în regulă, dar avusese o presimţire ciudată încă de dimineaţă şi tot timpul nu se gândise decât la acel lucru şi îşi pusese o mie de întrebări: Oare cum va fi? Voi fi primită înapoi cu braţele deschise? Mi-a simţit cineva lipsa? Erau irelevante întrebările, dar tot nu rezista să nu şi le pună.

Îşi trecu degetele lungi prin părul scurt şi se întoarse cu faţa spre geam, oftând prelung. Deşi nu era nimic anormal în legătură cu aspectul ei, fata făcu ochii mari de uimire când îşi văzu reflexia ştearsă. Nu se mai privise de zile întregi în oglindă, pur şi simplu urând să facă asta. Ştia că dacă avea s-o facă atunci ochii ei ar fi trădat-o şi ar fi fost nevoită să dea frâu liber neputinţei, şi mai rău de atât, ar fi fost nevoită să îşi recunoască greşelile. Nimeni nu o putea judeca aşa crud cum o făcea ea însăşi. Poate din cauză că ea se înţelegea cel mai bine şi ştia că nu putea să găsească nicio scuză sub privirile ei arzătoare, care puteau pătrunde până în cele mai obscure adâncuri.

Strânse buzele, până când pe faţa ei nu se mai vedea decât o linie roz, aproape roşie, şi se dădu jos din pat, apropiindu-se de geam. Mâna sa albă atinse sticla lucioasă în locul în care se vedeau ochii săi şi rămase aşa câteva momente, parcă analizându-se. Îşi cercetă sora geamănă din cap până în picioare, oprindu-se asupra fiecărei părţin din corp, încercând să ghicească ce se află în spatele pielii. Avea câteva cunoştinţe despre anatomie, dar cum niciodată nu o atrăsăse acest subiect, îl ocolise cât de mult putuse în toţi anii de liceu.

Când privirile îi căzură asupra locului unde se afla ficatul, îşi aminti de o vorbă de mult uitată: „Când ai să ajungi să iubeşti şi cu ficatul, atunci înseamnă că iubeşti cu adevărat”. Un zâmbet îi înflori pe faţă. Ce nebunie curată erau vorbele acelea. Niciodată nu le crezuse sau poate nu le înţelesese. Şi cum avea obiceiul să dea la o parte orice ieşea din raza ei de pricepere, uitase de această vorbă. De ce îi venise acum în minte, când era prea târziu?

– Eu nu voi iubi niciodată cu ficatul. Nu are suflet. Eu nu mai am suflet, şopti ea în timp ce îşi privea sora din geam repetând acelaşi lucru. O umbră de întristare, de regrete nespuse, trecu peste faţa ei şi îi îngreuna pleoapele. Însă ochii ei verzi, în care se vedea raţiunea în formele ei cele mai pure, nu încetau să o săgeteze, sa o acuze. Avea impresia că sosia ei va prinde viaţă şi va păşi afară din sticlă ca să o ia la întrebări, ca să o facă să înţeleagă că nu are rost să se ascundă în spatele unor speranţe deşarte.

Nu-i trebui decât o secundă să înţeleagă că ceea ce făcuse fusese o greşeală, aşa că trase perdele cu o mişcare scurtă de braţ şi se trânti în pat, ascuzându-se sub plapumă. De ce risca întotdeauna când ştia că finalul este acelaşi? Ea era singura persoană în faţa careia nu putea să poarte nicio mască. Simţi un nod în gât şi în stomac, dar se chinui să le suprime. Era fată mare, nu mai avea voie să plângă. Nu avea niciun rost, oricum nu era nimeni acolo care să o consoleze măcar.

Închise ochii pentru a doua oară în acea noapte, golindu-şi mintea de orice gând neplăcut. Dacă somnul încerca să fugă de prezenţa ei, atunci ea avea să-l urmărească, să-l prindă şi să-l devoreze. Somnul era singurul lucru care o liniştea şi care îi permitea să se rupă de realitate. Nu putea să-l piardă. Pentru nimic în lume.

***

Scrumul de la ţigară se rostogoli în farfurioara de metal de pe biroul de mahon, după care însăşi ţigarea fu strivită cu ură de suprafaţa lucioasă, anunţând indirect o stare de iritare şi de nerăbdare din partea directoarei liceului. Ea era genul de femeie care nu îţi lăsa niciun fel de impresie la prima întâlnire. Era enigmatică, inexpresivă şi singura parte care transmitea cât de cât nişte sentimente erau ochii ei negrii şi pătrunzători, ascunşi în spatele unor ochelari cu ramă elegant lucrată, în formă de semilună. O mână încărcată de inele se ridică de pe masă şi flutură de câteva ori prin aer, înlăturând norul de fum ce se formase în jurul capului ei micuţ, rotund, după care se întinse după pachetul de ţigări. Se opri însă la mijlocul drumului, ca şi cum femeia îşi aminti ceva. Stătu câteva momente aşa, după care îşi ridică privirile şi le aţinti asupra persoanei ce se afla în faţa ei. Strânse buzele intens rujate în semn de dezacord, dupa care se lăsă pe spătarul scaunului din piele, încrucişându-şi mâinile la piept.

– Spuneai că ai fost bolnavă, Miss Claire? întrebă ea placid, colţurile gurii tresărind uşor a enervare.

Claire, care până atunci stătuse tăcută pe scaunul rigid din faţa directoarei, se foi neliniştită şi îşi dădu o şuviţă după ureche, parcă forţând-o să stea acolo, după care zâmbi stingherită. Ce vroia femeia asta de la ea, tocmai în prima zi după o săptămână cruntă de zăcut în pat şi de îndopat cu medicamente? Ştia mai mult ca sigur că nu îi păsa de starea ei de sănătate şi doar voia să o enerveze la culme chemând-o la ea în birou şi luând-o la întrebări.

– Da, doamnă, răspunse Claire sec. Am fost bolnavă.

Se gândi la o sută de variante de răspuns la întrebarea directoarei Fletcher, le analiză pe fiecare în parte ca nu cumva să răspundă inadecvat, dar tot ce se prelinse pe buzele ei fusese un simplu “da”, care nu arăta în niciun fel că îi pare rău că a lipsit atât de la şcoală, său că e dornică să recupereze, implicându-se în diferite activităţi cu elevii. De ce ar face una ca asta când ştia prea bine că nu exista niciun interes în niciuna dintre cele două tabere. Prea mult se străduise la începutul carierei sale să facă totul bine, să nu supere pe cei sus. Dar acum nu îi mai păsa. De nimic. Învăţase să sorteze lucrurile importante de cele inutile, să îşi sorteze gândurile şi să îşi canalizeze sentimentele pe ceea ce conta cu adevărat. Iar acum iubirea pentru şcoală se transformase într-o simplă obligaţie pe care o avea de îndeplinit.

Directoarea fusese vădit surprinsă de răspunsul succint ale Clairei şi îşi arcui sprâncele în semn de întrebare, dar căreia nu îi dădu glas până la urmă. O scană apoi din cap până în picioare pe tânăra profesoară, care se ridicase între timp, şi aprope că îi veni să râdă când observă că era îmbrăcată la fel de simplu ca întotdeauna. Mereu purta un costum din două piese, sacou şi pantaloni de stofă, în culori pastelate, cu tocuri înalte şi servieta din piele în mâna stângă. Patetic de simplu.

– Ti-am zis de atâtea ori Claire, începu doamna Fletcher pe un ton grijuliu, de mamă, de parcă vorbea cu propria fiică, noi suntem un liceu prestigios în care imaginea contează la fel de mult pe cât contează educaţia. Ţi-am zis de atâtea ori să te îmbraci şi tu…mai altfel. Interesează-te cum se îmbracă tinerii în ziua de azi şi încercă un pic să îţi îmbunătăţeşti garderoba. Totuşi, nu cred că are rost să îţi spun eu toate aceste lucruri, pentru că tu le ştii deja, doar predai cursul de desen şi pictură.

Tânăra se uită la femeia din faţa ei impasibilă, neştiind cum să reacţioneze. Era cât se poate de clar că intenţia acesteia fusese să o jignească, dar mai auzise de atâtea ori acest discurs încât începea să o plictisească. Plus că era treaba ei ce haine purta şi ce nu.

Aprobă scurt din cap, ca şi cum ar fi reţinut tot ce auzise, după care se scuză şi ieşi pe uşa mare de lemn, având de grijă să o închidă bine în urma ei. Abia când se văzu singură pe holurile imense ale liceului îşi permise să se relaxeze şi un oftat i se strecură printre dinţi, alături de câte apelative de “bine” la adresa “minunatei” sale şefe. Deşi începuse să predea în liceul acela de mai bine de doi ani, încă nu reuşise să o înţeleagă pe doamna Fletcher şi la un moment dat, renunţase să se mai gândească la subiectul respectiv.

Îşi trecu în grabă palmele peste hainele sale, netezindu-le, îşi aranjă părul scurt, ce nu-i trecea de linia maxilarului, şi porni spre clasă cu o oarecare strângere de inimă, acompaniată de sunetul scos de tocurile sale înalte la impactul cu marmura albă a podelei.

Brusc se simţii pustită, ca şi cum se golise de sentimente şi de voinţa de a nu mai face nimic. Erau momente în viaţa ei în care avea impresia că era o marionetă controlată de sfori invizibile şi indestructibile, care făcea orice îi dicta păpuşarul. Se simţea sufocată în şcoala aceea, îngrădită de indivizi mediocri, prea ocupaţi de propria persoană, ca să mai observe altceva în jurul lor.
Dar trebuia să se considere privilegiată pentru că primise post în cel mai mare liceu din Londra şi nu putea să demisioneze doar pentru că aşa vroia. Trebuia să îndure şi să lupte până la sfârşit.

O umbră de tristeţe îi trecu peste chip şi îşi simţi ochii arzând în orbite, iar un impuls de a se privi în oglindă puse stăpânire pe ea. Strânse din dinţi şi aproape că îi scăpă un icnet de durere când îşi muşca limba.

Sunt nebună! gândi ea şi zâmbi, după care apăsă cu hotărâre pe clanţă şi intră în clasă. Înăuntru se izbi de atmosfera tipic liceeană, veselă, fără griji, în care plutea falsitatea şi superficialitatea fiinţelor omeneşti.

***

The GUARDIAN – Prolog

CARTEA I  ~ SÂNGE, PLUMB ŞI TOAMNĂ ~

Încet prin ploaia tristă
Un piept curbat de tuse
Cu sânge în batistă
Pe după colţ se duce,

Încet prin ploaia tristă.

[…]

E sânge, plumb şi toamnă.
Cu negru braţ de pace
O cracă tot mă-ndeamnă
Lugubră şi tenace.

E sânge, plumb şi toamnă.

(G. Bacovia, “Sânge, plumb, toamnă”)

– PROLOG –

Orologiul se auzi bătând undeva, în depărtare, parcă prins într-o altă dimensiune. Un sunet trist, sinistru, inundă oraşul, notele sale grave strecurându-se pe toate străduţele, lovindu-se de zidurile de piatră spartă, suflând praful de pe pervaze şi speriind pisici rătăcite în negura nopţii. Era linişte. O linişte apăsătoare, care nu prevestea nimic, venită parcă din adâncuri pentru a sugruma oamenii, şi-aşa amărâţi, pentru a le ucide visele şi călca în picioare dorinţele. În astfel de vremuri ajungeai să te întrebi dacă mai există speranţa, dacă a existat vreodată şi noi, în tot acest timp, nu am făcut altceva decât să ne amăgimi cu vise şi-aşa putrede.

Un câine cu blana zburlită ciuli urechile şi îşi ridică botul de pe labe, privind în josul străzii pietruite. Rămase aşa câteva secunde, parcă ascultând ceva anume, după care reveni la poziţia iniţială, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar înainte să poată măcar să-şi reia visele câineşti, o fată trecu în viteză pe lângă el, alergând cât putea de tare, braţele sale mişcându-se în faţa şi în spate, părând a fi pe post de propulsoare.

Pantalonii trei-sfert, negri, în care era îmbrăcată, erau acum albi de la atâta praf şi sfâşiaţi de sus până jos. Nici bluza nu se afla într-o stare mai bună. Cârpa, căci alfel nu se putea numi, era acolo doar cât să îi acopere sânii, căci nici nu se punea problema ţinutului de cald. Iar în picioare nu avea nimic şi nici nu o deranja chestia asta după forţa cu care călca pietrele ascuţite.

Părul său, care odată era de un castaniu, strălucitor, acum flutura în spatele său, în suviţe groase, pline de sudoare, mizerie şi praf. Din când în când, câteva fire i se lipeau de obrajii în flăcări sau îi intrau în gura deschisă, dar ea le îndepărta cu o furie oarbă, parcă vrând să-l rupă din rădăcini. Dacă acum ar fi început să-i pese de felul în care arată poate că s-ar fi oprit din alergat şi şi-ar fi curăţat rănile şi ar fi încercat să găsească o baie unde să spele. Dar nu îi păsa. Nu îi păsa de faptul că pe picioarele ei slabe, pe braţele osoase, pe abdomen sau pe spate existau numeroase răni, unele abia închise, altele deschise, cu o coajă de sânge închegat deasupra lor. Nu băga în seama durerea ce urca pe gambe, nişte cuie, sus pe coapse, oprindu-se în stomac întocmai ca un cuţit ce se oprea în gâtul unui porc aflat la tăiere. Strângea din dinţii, îşi înfingea unghiile în palmă şi continua să alerge ca şi cum nimic nu ar fi existat pe lume mai important.

La intervale regulate mai arunca o privire în spate, săgetând cu ochii săi albaştrii strada. Şi de fiecare dată îşi întorcea capul în faţă, o expresie de uşurare fiind întipărită pe faţa ei. Dar imediat dispărea, ascunsă sub rănile de pe obraji, sub buzele rupte, cu şuviţele încleioşate de păr.

De ce fugea? De cine fugea? De cine încerca să scape cu atât de multă înverşunare? Dacă stătea un pic să se gândească îşi dădea seama că motivele ei nu erau întemeiate căci nu avea de ce să îi fie frică. Poate doar de trecutul său, care şi acum o bântuia ca o stafie care nu îşi găsise pacea în lumea de dincolo.

Înghiţi în sec, umezindu-şi gâtul cu puţina salivă care îi mai rămăsese în gură şi se concentră asupra ceea ce avea de făcut: să alerge.

Şirul de case se scurgea în urmea ei ca un lichid multicolor, iar la stadiul în care era fata, avea impresia că încearcă să se înfăşoare în jurul ei şi să o sufoce. Ieşi din cartier şi o coti la stânga, pe o altă străduţă, ca apoi să vireze la dreapta şi să ajungă deja în zona industrializată a oraşului. Blocuri înalte, din metal şi sticlă se ridicau mândre în faţa ei. Magazine cu vitrine strălucitoare de-o parte şi de alte, chioşcuri de ziare, cu pereţii plini de postere, cafenele luxoase, magazine second-hand, alte cafenele, pub-uri, bai publice, coşuri de gunoi pline, bănci de lemn scrijelite cu pixul, stâlpi de iluminat, semafoare stricate, semne de circulaţie.

După ce alergă în linie dreaptă câteva sute de metri, strecurându-se, din nou, pe aleile obscure dintre blocuri, se opri cinci secunde să inspire o gură mare de aer. Voia să fie şi proaspăt, dar tomberoanele din apropiere au tăiat acea dorinţă de pe listă. Se puse din nou pe fugă.

Adrenalină. Fugi. Concentrează-te. Fugi. Fugi. Pisică neagră. Şuviţe de păr. Aer. Aer. Aleargă. Durere. Nu contează! Uşi de lemn. Flori uscate. Fugi. Minte stresată. Fugi. Presiune. Fugi. Stânga. Nu. Dreapta. Fugi. Oboseală. Nu. Fugi. Durere. Fugi. Fugi. Fugi. Nu. Fugi.Te uita. Fugi. Inapoi. Fugi. Fugi. Fugi. Salvează-ţi. Fugi. Viaţa!

Un zgomot din spatele ei o făcu să i se oprească inima în loc, şi, deşi ştia că ar fi trebuit să nu se oprească, se opri. Închise ochii şi în momentul acela şi-ar fi dorit să creadă în Dumnezeu, să ştie mai multe rugăciuni, care, poate, i-ar fi salvat pielea în acel moment. Rosti scurt un „Ajută-mă, Doamne” şi se întoarse, adoptând o poziţie defensivă. Instantaneu începu să râdă ca o nebună scăpată dintr-un spital de specialitate. De ce se speriase? De o pisică! Un biet animal care dărâmă o bucată de sticlă de pe o cutie. Râse o bucată de vreme, eliberându-se de stres, de oboseală, de nervi, după care se calmă, adunându-şi forţele pentru o nouă tură de alergat.

Inspiră adânc aer în piept, umplându-şi plămânii cu oxigen, după care se întoarse.

Pupilele i se dilatară şi un ţipăt lung, ascuţit, plin de groază i se prelinse de pe buze şi  ieşi dintre blocuri, secerând văzduhul ca o sabie.

Together forever


Oriunde mă uit îi văd rânjetul lăţit pe faţa plină de cicatrici, mânjită cu pudră albă. Un rânjet plin de ironie, de egoism, de nepăsare. Râsul răguşit, ascuţit, îmi zgârie timpanele, amintindu-mi că el e acolo, că nu are de gând să plece prea curând. Mă urmăreşte! Mă pândeşte ca un animal de pradă, din umbră, atent la fiecare mişcare a mea. Îi simt privirile arzătoare cum îmi înjunghie spatele, formând găuri adânci, imposibil de astupat. Nu pot să mişc un deget fără ca el să ştie. Mi-e frică!
Bzzzzzzzzzz! Bzzzzzzzzzzzzzzz! 
Telefonul sună cu disperare, îngropat sub perne şi sub sticluţele goale de somnifere. O mână, care parcă nu este a mea, se întinde cu greutate, căutând printre cearceafuri acea cutie mică, de metal, care vibra, în continuare. O simt grea, ca de plumb, cu degetele contorsionate de durere, de lipsă de somn.
În sfârşit dau de telefon şi răspund, dar persoana deja închisese. Mă uit la ecran şi nu văd niciun nume. Dar a sunat! Pot să jur că telefonul a sunat. Se poate să fi fost ea ea. De mult aştept să-i vorbesc, măcar o secundă. Dar ea nu e aici şi nu mă poate linişti.
Mă uit la ceas. De-abia dacă a trecut un minut de când m-am uitat ultima oară. Timpul trece atât de greu. Vreau să dorm!
Nu pot să dorm! Nu pot să dorm! Nu pot să dorm!
You wanna sleep? 
Instinctiv îmi întorc privirile spre cealaltă parte a camerei, aşteptând să-l văd acolo, rezemat de perete, îmbrăcat în costumul lui mov, uitându-se la mine cu acei ochi sugrumaţi de fardul negru.
Dar nu este acolo.
Răsuflu uşurat şi mă ridic din pat, trecându-mi degetele prin păr. Mă uit în jur şi brusc mintea mea o ia razna. Idei peste idei se întrepătrund, se nasc şi mor în capul meu, aşteptând ca eu să le transpun în viaţa reală. Îmi aduc aminte de zecile de scenarii, înmânate de către diferiţii regizori ca să le citesc, în speranţa că poate voi accepta să joc în vreunul dintre filmele lor. Dar nu pot. Mereu când mă gândesc la vreun personaj îl aseamăn cu el, iar eu nu trebuie să fac asta. Un actor adevărat, cu aşteptări şi vise mari nu trebuie să facă asta. Fiecare rol trebuie tratat ca atare.
Simt că nu mai am putere. Vreau să evadez undeva unde este linişte, unde pot să îmi pun ordine în gânduri. Aş vrea să stau pe un câmpt verde, la umbra unui copac, să privesc cerul albastru. Aş vrea să nu existe niciun alt lucru în jurul meu care să îmi antreneze mintea şi să dea naştere la noi idei. Am prea multă energie. Mi-a spus-o şi ea. O simt şi eu. şi mă omoară! Încetul cu încetul!
That’s not true, boy! I believe whatever doesn’t kill you, simply makes you…stranger. And you’re not dead…yet. 
Pleacă!! Ieşi din mintea mea! Sau măcar omoară-mă o dată, să scap! Vreau să se termine totul!
I don’t want to kill you! What would I do without you? Go back to ripping off mob dealers? No, no, NO! No. You… you… complete me.
Închid ochii, în speranţa că vocea lui va dispărea. Dar când îi redeschid, el e în faţa mea, cu mâinile în buzunare, cu acelaşi zâmbet nepăsător pe faţă, care te face să îţi pierzi minţile.
Simt cum pulsul meu o ia razna. Trebuie…trebuie să fac ceva. Încep să caut cu disperare medicamentele, dar nu le găsesc. Unde le-am pus? Unde le-am pus? Le găsesc şi iau un pumn întreg de pastile albe, amare.
Mă uit cu coada ochiului spre locul unde a stat. Nu mai e acolo. A dispărut.
Mă întind la loc pe pat, şi închid ochii. Simt cum acele pastile se dizolvă în sângele meu şi mă fac să mă simt mai uşor. Mă simt bine, mă simt liber. Presiunea din plămănii mei, din inima mea, dispare încetul cu încetul, iar cearceafurile mătăsoase mă acaparează, îmbiindu-mă la un somn lung, dulce, liniştit.
Zâmbesc şi gândul meu zboară spre fetiţa mea. Mâine mă duc să o iau de la Michelle. Mi-a promis că îmi voi petrece Crăciunul cu ea. Sunt atât de fericit. Deja îmi şi imaginez cum va zâmbi de frumos când mă va vedea, cum va veni la mine şi va întinde mâinile în sus, ca să fie luată în braţe. Nu am cuvinte să descriu valul de sentimente care mă copleşeşte atunci când o simt aproape, când o simt cuibărită la mine în braţe. Vreau să fiu cu ea mereu.
Din! Din! Din! 
Dechid ochii încet, trezit oarecum dintr-un vis. Cine poate fi la ora asta? Mai trebuie să treacă cel puţin un sfert de oră până să vina menejara.
Din! Din! Din!
– VIN! Strig şi mă dau jos din pat, târâindu-mi picioarele după mine.
Ajung la uşă şi o deschid. În prag este Michelle cu Matilda. Nu pot să cred! O privesc uimit pe Michelle, neputând să dau glas fericirii mele. Dar ea se uită la mine cu ochi încărcaţi de o bucurie tristă, care încetul cu încetul se transformă în lacrimi. Surâde scurt, după care îşi ascunde faţa în mâini, nu înainte de a şopti “Mereu te-am iubit”. 
– Dadddyyyy! Ţipă Matilda de fericire, luându-mi atenţia de la Michelle. Când privesc înapoi spre locul unde a stat ea, nu mai este nimeni
– Vino, vreau să îţi arată ceva, spune fetiţa mea, prinzându-mă de mână şi trăgându-mă după ea, spre o uşă întredeschisă.
– Iţi place? Zice ea după ce am păşit în încăpere.
Nici nu apuc să arunc o privire în jurul meu căci rămân fără suflare. Nu îmi vine să cred! În faţa ochilor mei se întinde un câmp nesfârşit, o mare de un verde ameţitor. Undeva în depărtare se vede un copac, probabil un fag. Sunt fericit! Exact ceea ce mi-am dorit! Strâng mâna micuţă în palma mea şi încep să mă îndrept spre acel copac. Dar Matilda nu se mişcă. Mă întorc să văd ce face şi o văd că stă pironită locului, privind în gol. Faţa ei mică începe să se schimbe, acoperindu-se încetul cu încetul cu o pojghiţă albă. Buzele ei capătă o nuanţă de un roşu ameţitor, iar ochii săi se înnegresc tot mai mult. Ce se întâmplă? Privesc în spatele ei, vrând să plec de acolo. Dar uşa a dispărut. Eram singuri pe un câmp întins. Strâng mâna ei în palma mea, dar constat că nici măcar nu mai este mâna ei. Cinci degete mari, mature, îmbrăcate într-o mănuşă albă, de catifea, mă strâng la rândul lor cu forţă, orice urmă de fineţe sau dragoste dispărând.
– Ce nai…
Mă întorc şi dau nas în nas cu el. Îmi văd faţa schimonosită de groază oglindită în ochii lui negrii, adânci, cuprinşi de amuzament,. Încerc să fug, dar picioarele îmi sunt lipite de pământ. Unde a dispărut Matilda? Michelle? Vreau să merg înapoi. Mâine trebuia să mă întâlnesc cu ele. Vreau să le văd!
Oh, you. You just couldn’t let me go, could you? Spuse el zâmbind şi privind spre degetele noastre încleştate. You are truly incorruptible, aren’t you? I told you: the best thing you can do is to let me live with you. We can be unstoppable together. I’ll help you, you’ll help me. It’s fair enough. 
Ai să mă omori?
I won’t kill you because you’re just too much fun. I think you and I are destined to do this forever, rânji el, arătând câmpia întinsă. We’re going to be here forever, walking in the sunlight, listening to the sound of the wind.

FUCKING PERFECT – Alice Phabrines’ Story-

PROLOG

Niciodată nu am avut nevoie lângă mine de cineva care să-mi ofere un umăr să plâng. Sau să-mi zică o vorbă bună ca să mă simt eu mai bine. Mereu cer ceva în schimb. Nu am nevoie de prieteni care să mă trădeze într-un final  Sau de o familie care nu ştie ce înseamnă sacrificiul pentru cel drag şi sprijinul în momentele cruciale.

Singura persoană pe care mă pot baza, şi care mă acceptă aşa cum sunt eu – sunt EU. Pe parcursul anilor mi-am construit în jurul meu un fel de balon invizibil, care mă apără de oamenii meschini, egoişti, lacomi, în principal mă apără de tot ceea ce era mai rău la un om. În balonul meu pot să fiu ceea ce vreau eu să fiu, cine vreau eu să fiu. Îmi pot schimba frizura o dată la două zile şi nu-mi pasă de ce zicea lumea pentru că nu o auzeam. Mă pot îmbrăca cum vreau pentru că părerile altora se lovesc de sticla impenetrabilă a balonului şi nu ajung la mine. Fiindcă nu mi-am pierdut vremea încercând să socializez cu cei din jur, am avut timp să învăţ unele lucruri şi să fac unele chestii, care mi-au fost interzise când am fost mică. Am învăţat să cânt la chitară, să mă dau cu snowboard-ul, mi-am făcut piercieng-uri şi tatuaje, mi-am tuns părul cum am vrut şi l-am vopsit cum am vrut. Şi nimeni nu a avut nimic de zis în privinţa asta. Plus că mie nu-mi pasă de părerile altora. Tot ce contează este să mă simt eu bine în pielea mea şi să îmi ating golurile impuse.

Mereu am crezut că nimeni nu mă va înţelege şi mereu am crezut că balonul meu va rămâne intact. Dar niciodată să nu spui niciodată. Iar eu am făcut greşeala asta. Am ezitat o clipă şi l-am lasat să facă o fisură în balonul meu. Fisură ce nu a mai putut fi reparată niciodată. Şi odată cu acea minusculă crăpătură am lăsat să ajungă la mine grijile lumii, în special un sentiment pe care l-am înstrăinat total de mine: iubirea. Iubirea aduce necazuri, aduce dorinţa de fi perfectă pentru celălalt, aduce gelozie, aduce împlinire, aduce moarte. Iar eu pot să spun că am parcurs toate stadiile ei mulţumită lui.

 

De ce nu mă laşi să te uit?

 

Te rog nu privi înapoi,
Peste umerii goi
Mai dă-mi o şansă să te uit.

(Vunk- Dau alarma)

Cu un caiet cu coperţi albastre  în braţe stau şi privesc pe geamul camerei mele trecătorii de pe stradă. Oare ei ce gânduri or avea? Se gândesc la ziua de mâine, sau doar la clipa aceasta? Se gândesc la ceea ce a fost şi la ceea ce au greşind, conştienţi fiind de faptul că nu vor putea schimba nimic? Sau sunt oameni deştepţi, care înţeleg faptul că nu are rost să sape în amintiri doar pe a trezi dureri şi lucruri de mult uitate, intenţionat uitate.

Oftez şi mă întorc asupra caietului meu, aruncându-mi ochii peste ceea ce am scris. Am uitat ce am notat şi trebuie să recitesc. Dar uit din nou, aşa că las baltă totul şi mă apuc să scriu o idée nouă, să o dezvolt şi să mă pierd în ea. Nu scriu filozofie, deşi eu asta vreau. Scriu doar despre lucruri pe care aş vrea să le înţeleg, dar nu pot. Încă trăiesc cu iluzia că dacă le scriu, poate voi pricepe şi eu mai uşor. Slabe şanse.

Un telefon vibrează undeva pe sub pernele şifonate. Nu-i dau atenţie, concentrată asupra unei şuviţe de păr rebele. El sună în continuare insistent, vrând să răspund. “El trebuie să fie”, îmi spun eu şi răspund cu o voce răguşită.  Într-adevăr, el era. Intuiţia mea nu a greşit niciodată până acum. Nu îmi amintesc ce am vorbit, dar ştiu că în final îl chem la mine. Nu este nimeni acasă, iar singurătatea mă omoară. Urăsc să-mi aud propriile gânduri, să-mi simt propria respiraţie pe piele.

El acceptă. Va fi aici în zece minute. Am închis caietul şi l-am ascuns undeva unde nu îl poate găsi. Nu are voie să-mi citească ideile mele lipsite de sens. Nimeni nu are voie. Fac o cafea şi pregătesc o gustare, după care îl aştept sufragerie.

Mă uit în jur şi îmi dau seama că ceva lipseşte. Dar nu ştiu ce. Am tot ce-mi trebuie: o casă frumoasă, familie iubitoare, prieteni minunaţi şi un iubit care ţine la mine ca la ochii din cap. Dar eu sunt nemulţumită. Parcă fiecare piesă de mobilă, fiecare lucru din casă, până şi particulele de praf ţipă şi spun ce am uitat, dar eu nu le aud. Sau poate le aud, dar nu vreau să le înţeleg. Mă doare propria-mi indiferenţă. Dar face parte din mine, aşa că nu o pot lepăda.

Sună soneria. Cu paşi mărunţi mă îndrept spre uşa din lemn şi o deschid. Îl văd pentru o clipă, apoi dispare. Abia după ce mă strânge în braţe şi îmi sărută fin buzele îmi dau seama că am privit prin el. Ţin la el, îl iubesc, dar nu sunt îndrăgostită de el.

Îmi dă părul de pe frunte şi îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu, afişând una din numeroasele mele măşti. Dar el nu îşi dă seama. Işi dă geaca jos şi urmează mirosul îmbietor de cafea până în bucătărie, unde toarnă în două căni lichidul maro.  Apoi mi-o întinde şi eu o iau, mulţumind cu o voce stinsă.

Fără să mai zic un lucru, mă aşez din nou pe canapea. El mă urmează ca un câine credincios, fericit că a putut să mă revadă înainte de a pleca la facultate. Ştiam încă dinainte de a veni ce urmează să se întâmple, dar nu mi-am bătut capul. Mereu e la fel. O facem. Eu nu simt nimic, el este fericit. Punct.

Îl văd că nu mai are răbdare, aşa că pune cafeaua pe măsuţă şi se apropie de mine, sărutându-mă încet pe obraz. Nu schiţez niciun gest, nu simt nicio contracţie a stomacului. Azi sunt nesimţită! Mai nesimţită ca oricând. Refuz să simt ceva, refuz să gândesc, să percep ceea ce se întâmplă în jurul meu. Aş vrea să intru într-o stare de amorţeală şi să nu mă mai trezesc decât atunci când lumea va fi un loc mai bun.

Îmi ia cana din mână şi îşi pune o mână pe spatele meu, culcându-mă pe pernele moi de pe caneapa. Întotdeauna a fost blând cu mine, nu a fost violent şi mereu mi-a purtat de grijă, ca nu cumva să facă ceva şi să mă rănească. Mă iubeşte. Ştiu asta. Dar eu nu-l iubesc şi el nu ştie asta. Este trist. Îmi provoacă milă într-un fel.

Mă priveşte în ochi câteva secunde, după care începe să mă sărute. Oftez şi în gândul meu îi spun că de data aceasta nu se mai poate. Şi nici altă dată. Îi spun că nu-l mai iubesc, dar putem rămâne prieteni. El mă întreabă “de ce?”. Eu îi răspund “nu ştiu”. Sunt dezamăgită de mine. Nu pot să protestez, nu pot să-i spun nimic.

Mă sărută cu nesaţ, vrând parcă să mă înghită şi să fiu toată a lui pentru totdeauna. Îi simt respiraţia accelerată pe obrazul meu, bătăile inimii, gata să sară din cutia toracică, mâinile reci, ca de gheaţă cum se strecoară sub bluza mea. Simt fiori pe şina spinării ca nişte şocuri electrice din cauza mâinilor lui reci. Dar tac. Din nou.

Buzele sale coboară pe gât, pe claviculă, pe umărul dezgolit. Se opreşte o clipă pentru a scăpa de surplusul de haine. Îl privesc printre gene. Este frumos. Niciodată nu am negat acest lucru. Zâmbesc şi îi ating pieptul cu buricele degetelor, trasând linii imaginare către inima lui, apoi stomac şi înapoi pe gât. Îl văd cum mă priveşte. De atâtea ori mi-a spus că seamăn cu o zeiţă păgână şi eu de atâtea ori i-am întors vorba, spunând că vorbeşte prostii.

Îmi cuprinde trupul în braţe şi mă sărută din nou, pe buze, pe obraji, pe ochii închişi, pe frunte, pe gât. Îi simt pielea fierbinte cum o zdrobeşte pe a mea, cum îi transmite căldura prin porii dilataţi la maxim. Mâinile sale mari îmi frământă corpul, brutal, apoi îl dezmiardă cu sărutări uşoare, ştergând orice urmă de violenţă.

Coboară cu buzele pe gât în jos, pe piept, pe abdomen, încet, dureros, zgâriindu-mi spatele cu degetele. Nu-i este firesc să se poarte aşa. Îmi aduce aminte de ceva. Nu ştiu. Poate este un deja – vu  . Îmi trec degetele prin părul lui blond apoi îi ridic faţa în dreptul meu şi o apropii de a mea, fără să deschid ochii. Îi simt simt respiraţia caldă pe obraz şi un iz uşor de parfum bărbătesc. El nu foloseşte parfum. Cel puţin nu pe acesta. Deschid ochii şi îi privesc faţa. Pentru o clipă l-am văzut pe El. În locul părului scurt, blond, apărură şuviţe lungi, rebele, brunete. Ochii albaştri, inocenţi, care mă privesc miraţi se transformară în ochi negrii, cu sclipiri jucăuşe în ei. Un zâmbet ironic apăru pe faţa lui.  Închid ochii şi stau aşa câteva secunde. De ce? De ce El? Am renunţat să mă mai gândesc la El şi am privit în faţă, mi-am văzut de viaţă. De ce nu îl pot uita?

Redeschid ochii şi îmi văd din nou prietenul, cu părul lui bălai şi ochii albaştri. În loc să răsuflu uşurată, înghit în sec. Stiu că totul este o iluzie, dar aş fi vrut să fie adevărat. Aş fi vrut să fie El în locul iubitului meu. Nu mai pot să-l privesc în ochi, aşa că îmi întorc privirile spre cănile de pe masă. Cănile îmi amintesc de El. Mi le-a dat fără să aibă vreun motiv anume. Mi le-a dărut fiindcă m-a iubit. De ce le-am păstrat? De ce nu le-am aruncat? De ce am păstrat jucăriile de pluş de la el? De ce am păstrat cd-urile cu muzică, albumele de artă şi cărţile? De ce am ascuns pozele sub dulap, într-o cutie, sperând să o roadă păienjenii? De ce nu am ars fiecare loc în care a stat în casa asta? De ce nu am distrus patul care poartă atâtea amintiri printre cearceafuri? De ce toate îmi amintesc de el? De ce nu mă lasă să-l uit? Vreau sa-l uit, dar el nu mă lasă.

Acum îmi dau seama de ce am avut impresia că am uitat de ceva. Fiecare lucru atins de el încă îi poartă amprenta. Inclusive sufletul meu. De ce nu s-au şters până acum? Era vorba că timpul le rezolvă pe toată. Unde este afurisitul de Cronos când ai nevoie de el? Aş vrea să am puterea să mă duc la el şi să-i spun să dea timpul înapoi, înainte de a-l întâlni pe El. Acum aş fi evitat toate astea.

Abia acum îmi dau seama motivul pentru care încă mai sunt cu prietenul meu. Îmi aduce aminte de El. L-am ales dintr-o mulţime omogenă pe cel care aducea cel mai mult a El. Dar adevăratul El nu mai este, iar eu m-am ales doar cu vise şi speranţe deşarte şi o pereche de aripi sfărâmate.

Înghit în sec şi îmi muşc buza de jos. Îmi simt nodul din gât şi lacrimile cum îmi curg pe obraz. Simt cum cineva mă ia în braţe. Simt durere, dezamăgire, tristeţe. Simt gustul lacrimilor sărate, care nu mai contenesc să curgă şi îmi simt pieptul zguduit de hohotele de plâns. Nu sunt nesimţită, aşa cum credeam iniţial. Sunt doar nesinceră cu mine însuşi, fiindcă nu pot să accept ceea ce s-a întâmplat deja. Sau poate indiferenta faţă de sentimentele mele. Am crezut că dacă nu le bag în seamă, vor dispărea. Indiferenţa doare!

Aş vrea să plec într-un loc în care să nu mai aud ecoul vocii tale, al râsului tău, să nu-ţi mai simt parfumul, să nu mai fiu urmărită de privirile tale verzi. Aş să găsesc un loc care să nu fi fost pătat de existenţa ta!

De ce îţi place să mă torturezi? De ce nu mă laşi în pace? De ce nu mă laşi să te uit? Tu m-ai uitat. Vreau să fim chit!

Sunet de vioara

Este tarziu si imi este dor de prezenta ei, de rasul ei, de atingerile ei, de mirosului ei dulce-amarui. Imi este dor de parul ei negru ca taciunea, de ochii verzi, care te scrutau cum faceai o miscare gresita. Imi este dor de pielea ei fina si alba ca laptele, mereu ingrijita cu mii de creme, cu nume diferite pe care le uitam, desi mi le tot spunea zi de zi. Imi este dor de degetele ei lungi de pianist, de manichiura ei perfecta, de palma ei rece.

Imi este dor de gura ei, de buzele ei rosii si pline, de zambetul ei, uneori rece si prefacut. Imi este dor de inelele ei din argint vechi, cu felurite forme, de bratarile impletite de pe incheietura ei osoasa.

Imi este dor de timbrul vocii ei, de cuvintele pe care le vorbea, de tonul ei aspru, dar dulce in acelasi timp.  Imi este dor sa-i aud vocea cum imi sopteste in ureche cuvinte neinsemnate, povesti neserioase si glume. Propriul meu sunet de vioara, care imi gadila placut fiecare simt in acele vremuri de mult apuse.

Imi este dor de trupul ei inalt, mladios ca o salcie, care pasea alene pe podeaua din camera mea, imbracata intr-o camasa de noapte subtire, sifonata. Imi este dor de fata ei mica, cu pometii mult prea proeminenti pentru o fata si cu ochii mari, incadrati in gene dese.  Imi este dor sa bucuria, tristetea, mania, dragostea, ura exprimate pe fata ei, imi este dor de felul in care exprima toate aceste trairi. Imi este dor de felul in care isi tuguia buzele sau isi dadea ochii peste cap cand ceva  nu-i convenea sau cand isi pata haina preferata.

Imi este dor de felul in care isi aranja buclele negre si de felul in care se machia sau punea o haina pe ea. Tot ce facea facea cu o gratie iesita din comun, cu o precizie absoluta, dar si cu hotarare si incredere.

Imi este dor de acele zile insorite, in care totul era frumos, iar eu ma trezeam in pat, langa ea, si o priveam ca pe o zeita pagana, binecuvantata de razele aurii ale soarelui. Cu suvitele de par rasfirate pe fata adormita si degetele inclestate in perna arata frumos, salbatic, dar in acelasi timp fragila.  Iar eu oftam in timp ce o priveam cu nesat. Si oftatul meu o trezea si ii aducea zambetul pe buze si soptea incet, ragusit:  “Iubitul meu…” si imi mangaia fata cu doua degete, dupa care adormea la loc, pana aproape de amiaz.

Imi este dor de ea! Dar stiu ca nu va mai fi niciodata a mea, nici aici pe pamant, nici in alta viata.

Adio.