The GUARDIAN – Cap I

CAPITOLUL I – SOLITARUL PUSTIILOR PIEŢE – PRIMA PARTE

 

 

Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu tristele becuri de pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
( G. Bacovia, „Pălind”)

 

Era trecut de miezul nopţii cand închise becul şi se puse în pat. Nu obişnuia să stea până târziu, dar ziua ce urma îi crea un amalgam de sentimente ce o copleşeau şi asta o ţinuse trează toată ziua. Era o fiinţă sensibilă, emotivă şi orice schimbare putea produce efecte grave asupra ei. Ştia că nu avea de ce să îşi facă griji, că totul va fi în regulă, dar avusese o presimţire ciudată încă de dimineaţă şi tot timpul nu se gândise decât la acel lucru şi îşi pusese o mie de întrebări: Oare cum va fi? Voi fi primită înapoi cu braţele deschise? Mi-a simţit cineva lipsa? Erau irelevante întrebările, dar tot nu rezista să nu şi le pună.

Îşi trecu degetele lungi prin părul scurt şi se întoarse cu faţa spre geam, oftând prelung. Deşi nu era nimic anormal în legătură cu aspectul ei, fata făcu ochii mari de uimire când îşi văzu reflexia ştearsă. Nu se mai privise de zile întregi în oglindă, pur şi simplu urând să facă asta. Ştia că dacă avea s-o facă atunci ochii ei ar fi trădat-o şi ar fi fost nevoită să dea frâu liber neputinţei, şi mai rău de atât, ar fi fost nevoită să îşi recunoască greşelile. Nimeni nu o putea judeca aşa crud cum o făcea ea însăşi. Poate din cauză că ea se înţelegea cel mai bine şi ştia că nu putea să găsească nicio scuză sub privirile ei arzătoare, care puteau pătrunde până în cele mai obscure adâncuri.

Strânse buzele, până când pe faţa ei nu se mai vedea decât o linie roz, aproape roşie, şi se dădu jos din pat, apropiindu-se de geam. Mâna sa albă atinse sticla lucioasă în locul în care se vedeau ochii săi şi rămase aşa câteva momente, parcă analizându-se. Îşi cercetă sora geamănă din cap până în picioare, oprindu-se asupra fiecărei părţin din corp, încercând să ghicească ce se află în spatele pielii. Avea câteva cunoştinţe despre anatomie, dar cum niciodată nu o atrăsăse acest subiect, îl ocolise cât de mult putuse în toţi anii de liceu.

Când privirile îi căzură asupra locului unde se afla ficatul, îşi aminti de o vorbă de mult uitată: „Când ai să ajungi să iubeşti şi cu ficatul, atunci înseamnă că iubeşti cu adevărat”. Un zâmbet îi înflori pe faţă. Ce nebunie curată erau vorbele acelea. Niciodată nu le crezuse sau poate nu le înţelesese. Şi cum avea obiceiul să dea la o parte orice ieşea din raza ei de pricepere, uitase de această vorbă. De ce îi venise acum în minte, când era prea târziu?

– Eu nu voi iubi niciodată cu ficatul. Nu are suflet. Eu nu mai am suflet, şopti ea în timp ce îşi privea sora din geam repetând acelaşi lucru. O umbră de întristare, de regrete nespuse, trecu peste faţa ei şi îi îngreuna pleoapele. Însă ochii ei verzi, în care se vedea raţiunea în formele ei cele mai pure, nu încetau să o săgeteze, sa o acuze. Avea impresia că sosia ei va prinde viaţă şi va păşi afară din sticlă ca să o ia la întrebări, ca să o facă să înţeleagă că nu are rost să se ascundă în spatele unor speranţe deşarte.

Nu-i trebui decât o secundă să înţeleagă că ceea ce făcuse fusese o greşeală, aşa că trase perdele cu o mişcare scurtă de braţ şi se trânti în pat, ascuzându-se sub plapumă. De ce risca întotdeauna când ştia că finalul este acelaşi? Ea era singura persoană în faţa careia nu putea să poarte nicio mască. Simţi un nod în gât şi în stomac, dar se chinui să le suprime. Era fată mare, nu mai avea voie să plângă. Nu avea niciun rost, oricum nu era nimeni acolo care să o consoleze măcar.

Închise ochii pentru a doua oară în acea noapte, golindu-şi mintea de orice gând neplăcut. Dacă somnul încerca să fugă de prezenţa ei, atunci ea avea să-l urmărească, să-l prindă şi să-l devoreze. Somnul era singurul lucru care o liniştea şi care îi permitea să se rupă de realitate. Nu putea să-l piardă. Pentru nimic în lume.

***

Scrumul de la ţigară se rostogoli în farfurioara de metal de pe biroul de mahon, după care însăşi ţigarea fu strivită cu ură de suprafaţa lucioasă, anunţând indirect o stare de iritare şi de nerăbdare din partea directoarei liceului. Ea era genul de femeie care nu îţi lăsa niciun fel de impresie la prima întâlnire. Era enigmatică, inexpresivă şi singura parte care transmitea cât de cât nişte sentimente erau ochii ei negrii şi pătrunzători, ascunşi în spatele unor ochelari cu ramă elegant lucrată, în formă de semilună. O mână încărcată de inele se ridică de pe masă şi flutură de câteva ori prin aer, înlăturând norul de fum ce se formase în jurul capului ei micuţ, rotund, după care se întinse după pachetul de ţigări. Se opri însă la mijlocul drumului, ca şi cum femeia îşi aminti ceva. Stătu câteva momente aşa, după care îşi ridică privirile şi le aţinti asupra persoanei ce se afla în faţa ei. Strânse buzele intens rujate în semn de dezacord, dupa care se lăsă pe spătarul scaunului din piele, încrucişându-şi mâinile la piept.

– Spuneai că ai fost bolnavă, Miss Claire? întrebă ea placid, colţurile gurii tresărind uşor a enervare.

Claire, care până atunci stătuse tăcută pe scaunul rigid din faţa directoarei, se foi neliniştită şi îşi dădu o şuviţă după ureche, parcă forţând-o să stea acolo, după care zâmbi stingherită. Ce vroia femeia asta de la ea, tocmai în prima zi după o săptămână cruntă de zăcut în pat şi de îndopat cu medicamente? Ştia mai mult ca sigur că nu îi păsa de starea ei de sănătate şi doar voia să o enerveze la culme chemând-o la ea în birou şi luând-o la întrebări.

– Da, doamnă, răspunse Claire sec. Am fost bolnavă.

Se gândi la o sută de variante de răspuns la întrebarea directoarei Fletcher, le analiză pe fiecare în parte ca nu cumva să răspundă inadecvat, dar tot ce se prelinse pe buzele ei fusese un simplu “da”, care nu arăta în niciun fel că îi pare rău că a lipsit atât de la şcoală, său că e dornică să recupereze, implicându-se în diferite activităţi cu elevii. De ce ar face una ca asta când ştia prea bine că nu exista niciun interes în niciuna dintre cele două tabere. Prea mult se străduise la începutul carierei sale să facă totul bine, să nu supere pe cei sus. Dar acum nu îi mai păsa. De nimic. Învăţase să sorteze lucrurile importante de cele inutile, să îşi sorteze gândurile şi să îşi canalizeze sentimentele pe ceea ce conta cu adevărat. Iar acum iubirea pentru şcoală se transformase într-o simplă obligaţie pe care o avea de îndeplinit.

Directoarea fusese vădit surprinsă de răspunsul succint ale Clairei şi îşi arcui sprâncele în semn de întrebare, dar căreia nu îi dădu glas până la urmă. O scană apoi din cap până în picioare pe tânăra profesoară, care se ridicase între timp, şi aprope că îi veni să râdă când observă că era îmbrăcată la fel de simplu ca întotdeauna. Mereu purta un costum din două piese, sacou şi pantaloni de stofă, în culori pastelate, cu tocuri înalte şi servieta din piele în mâna stângă. Patetic de simplu.

– Ti-am zis de atâtea ori Claire, începu doamna Fletcher pe un ton grijuliu, de mamă, de parcă vorbea cu propria fiică, noi suntem un liceu prestigios în care imaginea contează la fel de mult pe cât contează educaţia. Ţi-am zis de atâtea ori să te îmbraci şi tu…mai altfel. Interesează-te cum se îmbracă tinerii în ziua de azi şi încercă un pic să îţi îmbunătăţeşti garderoba. Totuşi, nu cred că are rost să îţi spun eu toate aceste lucruri, pentru că tu le ştii deja, doar predai cursul de desen şi pictură.

Tânăra se uită la femeia din faţa ei impasibilă, neştiind cum să reacţioneze. Era cât se poate de clar că intenţia acesteia fusese să o jignească, dar mai auzise de atâtea ori acest discurs încât începea să o plictisească. Plus că era treaba ei ce haine purta şi ce nu.

Aprobă scurt din cap, ca şi cum ar fi reţinut tot ce auzise, după care se scuză şi ieşi pe uşa mare de lemn, având de grijă să o închidă bine în urma ei. Abia când se văzu singură pe holurile imense ale liceului îşi permise să se relaxeze şi un oftat i se strecură printre dinţi, alături de câte apelative de “bine” la adresa “minunatei” sale şefe. Deşi începuse să predea în liceul acela de mai bine de doi ani, încă nu reuşise să o înţeleagă pe doamna Fletcher şi la un moment dat, renunţase să se mai gândească la subiectul respectiv.

Îşi trecu în grabă palmele peste hainele sale, netezindu-le, îşi aranjă părul scurt, ce nu-i trecea de linia maxilarului, şi porni spre clasă cu o oarecare strângere de inimă, acompaniată de sunetul scos de tocurile sale înalte la impactul cu marmura albă a podelei.

Brusc se simţii pustită, ca şi cum se golise de sentimente şi de voinţa de a nu mai face nimic. Erau momente în viaţa ei în care avea impresia că era o marionetă controlată de sfori invizibile şi indestructibile, care făcea orice îi dicta păpuşarul. Se simţea sufocată în şcoala aceea, îngrădită de indivizi mediocri, prea ocupaţi de propria persoană, ca să mai observe altceva în jurul lor.
Dar trebuia să se considere privilegiată pentru că primise post în cel mai mare liceu din Londra şi nu putea să demisioneze doar pentru că aşa vroia. Trebuia să îndure şi să lupte până la sfârşit.

O umbră de tristeţe îi trecu peste chip şi îşi simţi ochii arzând în orbite, iar un impuls de a se privi în oglindă puse stăpânire pe ea. Strânse din dinţi şi aproape că îi scăpă un icnet de durere când îşi muşca limba.

Sunt nebună! gândi ea şi zâmbi, după care apăsă cu hotărâre pe clanţă şi intră în clasă. Înăuntru se izbi de atmosfera tipic liceeană, veselă, fără griji, în care plutea falsitatea şi superficialitatea fiinţelor omeneşti.

***

The GUARDIAN – Prolog

CARTEA I  ~ SÂNGE, PLUMB ŞI TOAMNĂ ~

Încet prin ploaia tristă
Un piept curbat de tuse
Cu sânge în batistă
Pe după colţ se duce,

Încet prin ploaia tristă.

[…]

E sânge, plumb şi toamnă.
Cu negru braţ de pace
O cracă tot mă-ndeamnă
Lugubră şi tenace.

E sânge, plumb şi toamnă.

(G. Bacovia, “Sânge, plumb, toamnă”)

– PROLOG –

Orologiul se auzi bătând undeva, în depărtare, parcă prins într-o altă dimensiune. Un sunet trist, sinistru, inundă oraşul, notele sale grave strecurându-se pe toate străduţele, lovindu-se de zidurile de piatră spartă, suflând praful de pe pervaze şi speriind pisici rătăcite în negura nopţii. Era linişte. O linişte apăsătoare, care nu prevestea nimic, venită parcă din adâncuri pentru a sugruma oamenii, şi-aşa amărâţi, pentru a le ucide visele şi călca în picioare dorinţele. În astfel de vremuri ajungeai să te întrebi dacă mai există speranţa, dacă a existat vreodată şi noi, în tot acest timp, nu am făcut altceva decât să ne amăgimi cu vise şi-aşa putrede.

Un câine cu blana zburlită ciuli urechile şi îşi ridică botul de pe labe, privind în josul străzii pietruite. Rămase aşa câteva secunde, parcă ascultând ceva anume, după care reveni la poziţia iniţială, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar înainte să poată măcar să-şi reia visele câineşti, o fată trecu în viteză pe lângă el, alergând cât putea de tare, braţele sale mişcându-se în faţa şi în spate, părând a fi pe post de propulsoare.

Pantalonii trei-sfert, negri, în care era îmbrăcată, erau acum albi de la atâta praf şi sfâşiaţi de sus până jos. Nici bluza nu se afla într-o stare mai bună. Cârpa, căci alfel nu se putea numi, era acolo doar cât să îi acopere sânii, căci nici nu se punea problema ţinutului de cald. Iar în picioare nu avea nimic şi nici nu o deranja chestia asta după forţa cu care călca pietrele ascuţite.

Părul său, care odată era de un castaniu, strălucitor, acum flutura în spatele său, în suviţe groase, pline de sudoare, mizerie şi praf. Din când în când, câteva fire i se lipeau de obrajii în flăcări sau îi intrau în gura deschisă, dar ea le îndepărta cu o furie oarbă, parcă vrând să-l rupă din rădăcini. Dacă acum ar fi început să-i pese de felul în care arată poate că s-ar fi oprit din alergat şi şi-ar fi curăţat rănile şi ar fi încercat să găsească o baie unde să spele. Dar nu îi păsa. Nu îi păsa de faptul că pe picioarele ei slabe, pe braţele osoase, pe abdomen sau pe spate existau numeroase răni, unele abia închise, altele deschise, cu o coajă de sânge închegat deasupra lor. Nu băga în seama durerea ce urca pe gambe, nişte cuie, sus pe coapse, oprindu-se în stomac întocmai ca un cuţit ce se oprea în gâtul unui porc aflat la tăiere. Strângea din dinţii, îşi înfingea unghiile în palmă şi continua să alerge ca şi cum nimic nu ar fi existat pe lume mai important.

La intervale regulate mai arunca o privire în spate, săgetând cu ochii săi albaştrii strada. Şi de fiecare dată îşi întorcea capul în faţă, o expresie de uşurare fiind întipărită pe faţa ei. Dar imediat dispărea, ascunsă sub rănile de pe obraji, sub buzele rupte, cu şuviţele încleioşate de păr.

De ce fugea? De cine fugea? De cine încerca să scape cu atât de multă înverşunare? Dacă stătea un pic să se gândească îşi dădea seama că motivele ei nu erau întemeiate căci nu avea de ce să îi fie frică. Poate doar de trecutul său, care şi acum o bântuia ca o stafie care nu îşi găsise pacea în lumea de dincolo.

Înghiţi în sec, umezindu-şi gâtul cu puţina salivă care îi mai rămăsese în gură şi se concentră asupra ceea ce avea de făcut: să alerge.

Şirul de case se scurgea în urmea ei ca un lichid multicolor, iar la stadiul în care era fata, avea impresia că încearcă să se înfăşoare în jurul ei şi să o sufoce. Ieşi din cartier şi o coti la stânga, pe o altă străduţă, ca apoi să vireze la dreapta şi să ajungă deja în zona industrializată a oraşului. Blocuri înalte, din metal şi sticlă se ridicau mândre în faţa ei. Magazine cu vitrine strălucitoare de-o parte şi de alte, chioşcuri de ziare, cu pereţii plini de postere, cafenele luxoase, magazine second-hand, alte cafenele, pub-uri, bai publice, coşuri de gunoi pline, bănci de lemn scrijelite cu pixul, stâlpi de iluminat, semafoare stricate, semne de circulaţie.

După ce alergă în linie dreaptă câteva sute de metri, strecurându-se, din nou, pe aleile obscure dintre blocuri, se opri cinci secunde să inspire o gură mare de aer. Voia să fie şi proaspăt, dar tomberoanele din apropiere au tăiat acea dorinţă de pe listă. Se puse din nou pe fugă.

Adrenalină. Fugi. Concentrează-te. Fugi. Fugi. Pisică neagră. Şuviţe de păr. Aer. Aer. Aleargă. Durere. Nu contează! Uşi de lemn. Flori uscate. Fugi. Minte stresată. Fugi. Presiune. Fugi. Stânga. Nu. Dreapta. Fugi. Oboseală. Nu. Fugi. Durere. Fugi. Fugi. Fugi. Nu. Fugi.Te uita. Fugi. Inapoi. Fugi. Fugi. Fugi. Salvează-ţi. Fugi. Viaţa!

Un zgomot din spatele ei o făcu să i se oprească inima în loc, şi, deşi ştia că ar fi trebuit să nu se oprească, se opri. Închise ochii şi în momentul acela şi-ar fi dorit să creadă în Dumnezeu, să ştie mai multe rugăciuni, care, poate, i-ar fi salvat pielea în acel moment. Rosti scurt un „Ajută-mă, Doamne” şi se întoarse, adoptând o poziţie defensivă. Instantaneu începu să râdă ca o nebună scăpată dintr-un spital de specialitate. De ce se speriase? De o pisică! Un biet animal care dărâmă o bucată de sticlă de pe o cutie. Râse o bucată de vreme, eliberându-se de stres, de oboseală, de nervi, după care se calmă, adunându-şi forţele pentru o nouă tură de alergat.

Inspiră adânc aer în piept, umplându-şi plămânii cu oxigen, după care se întoarse.

Pupilele i se dilatară şi un ţipăt lung, ascuţit, plin de groază i se prelinse de pe buze şi  ieşi dintre blocuri, secerând văzduhul ca o sabie.