The GUARDIAN – Cap I

CAPITOLUL I – SOLITARUL PUSTIILOR PIEŢE – PRIMA PARTE

 

 

Sunt solitarul pustiilor pieţe
Cu tristele becuri de pală lumină –
Când sună arama în noaptea deplină
Sunt solitarul pustiilor pieţe.
( G. Bacovia, „Pălind”)

 

Era trecut de miezul nopţii cand închise becul şi se puse în pat. Nu obişnuia să stea până târziu, dar ziua ce urma îi crea un amalgam de sentimente ce o copleşeau şi asta o ţinuse trează toată ziua. Era o fiinţă sensibilă, emotivă şi orice schimbare putea produce efecte grave asupra ei. Ştia că nu avea de ce să îşi facă griji, că totul va fi în regulă, dar avusese o presimţire ciudată încă de dimineaţă şi tot timpul nu se gândise decât la acel lucru şi îşi pusese o mie de întrebări: Oare cum va fi? Voi fi primită înapoi cu braţele deschise? Mi-a simţit cineva lipsa? Erau irelevante întrebările, dar tot nu rezista să nu şi le pună.

Îşi trecu degetele lungi prin părul scurt şi se întoarse cu faţa spre geam, oftând prelung. Deşi nu era nimic anormal în legătură cu aspectul ei, fata făcu ochii mari de uimire când îşi văzu reflexia ştearsă. Nu se mai privise de zile întregi în oglindă, pur şi simplu urând să facă asta. Ştia că dacă avea s-o facă atunci ochii ei ar fi trădat-o şi ar fi fost nevoită să dea frâu liber neputinţei, şi mai rău de atât, ar fi fost nevoită să îşi recunoască greşelile. Nimeni nu o putea judeca aşa crud cum o făcea ea însăşi. Poate din cauză că ea se înţelegea cel mai bine şi ştia că nu putea să găsească nicio scuză sub privirile ei arzătoare, care puteau pătrunde până în cele mai obscure adâncuri.

Strânse buzele, până când pe faţa ei nu se mai vedea decât o linie roz, aproape roşie, şi se dădu jos din pat, apropiindu-se de geam. Mâna sa albă atinse sticla lucioasă în locul în care se vedeau ochii săi şi rămase aşa câteva momente, parcă analizându-se. Îşi cercetă sora geamănă din cap până în picioare, oprindu-se asupra fiecărei părţin din corp, încercând să ghicească ce se află în spatele pielii. Avea câteva cunoştinţe despre anatomie, dar cum niciodată nu o atrăsăse acest subiect, îl ocolise cât de mult putuse în toţi anii de liceu.

Când privirile îi căzură asupra locului unde se afla ficatul, îşi aminti de o vorbă de mult uitată: „Când ai să ajungi să iubeşti şi cu ficatul, atunci înseamnă că iubeşti cu adevărat”. Un zâmbet îi înflori pe faţă. Ce nebunie curată erau vorbele acelea. Niciodată nu le crezuse sau poate nu le înţelesese. Şi cum avea obiceiul să dea la o parte orice ieşea din raza ei de pricepere, uitase de această vorbă. De ce îi venise acum în minte, când era prea târziu?

– Eu nu voi iubi niciodată cu ficatul. Nu are suflet. Eu nu mai am suflet, şopti ea în timp ce îşi privea sora din geam repetând acelaşi lucru. O umbră de întristare, de regrete nespuse, trecu peste faţa ei şi îi îngreuna pleoapele. Însă ochii ei verzi, în care se vedea raţiunea în formele ei cele mai pure, nu încetau să o săgeteze, sa o acuze. Avea impresia că sosia ei va prinde viaţă şi va păşi afară din sticlă ca să o ia la întrebări, ca să o facă să înţeleagă că nu are rost să se ascundă în spatele unor speranţe deşarte.

Nu-i trebui decât o secundă să înţeleagă că ceea ce făcuse fusese o greşeală, aşa că trase perdele cu o mişcare scurtă de braţ şi se trânti în pat, ascuzându-se sub plapumă. De ce risca întotdeauna când ştia că finalul este acelaşi? Ea era singura persoană în faţa careia nu putea să poarte nicio mască. Simţi un nod în gât şi în stomac, dar se chinui să le suprime. Era fată mare, nu mai avea voie să plângă. Nu avea niciun rost, oricum nu era nimeni acolo care să o consoleze măcar.

Închise ochii pentru a doua oară în acea noapte, golindu-şi mintea de orice gând neplăcut. Dacă somnul încerca să fugă de prezenţa ei, atunci ea avea să-l urmărească, să-l prindă şi să-l devoreze. Somnul era singurul lucru care o liniştea şi care îi permitea să se rupă de realitate. Nu putea să-l piardă. Pentru nimic în lume.

***

Scrumul de la ţigară se rostogoli în farfurioara de metal de pe biroul de mahon, după care însăşi ţigarea fu strivită cu ură de suprafaţa lucioasă, anunţând indirect o stare de iritare şi de nerăbdare din partea directoarei liceului. Ea era genul de femeie care nu îţi lăsa niciun fel de impresie la prima întâlnire. Era enigmatică, inexpresivă şi singura parte care transmitea cât de cât nişte sentimente erau ochii ei negrii şi pătrunzători, ascunşi în spatele unor ochelari cu ramă elegant lucrată, în formă de semilună. O mână încărcată de inele se ridică de pe masă şi flutură de câteva ori prin aer, înlăturând norul de fum ce se formase în jurul capului ei micuţ, rotund, după care se întinse după pachetul de ţigări. Se opri însă la mijlocul drumului, ca şi cum femeia îşi aminti ceva. Stătu câteva momente aşa, după care îşi ridică privirile şi le aţinti asupra persoanei ce se afla în faţa ei. Strânse buzele intens rujate în semn de dezacord, dupa care se lăsă pe spătarul scaunului din piele, încrucişându-şi mâinile la piept.

– Spuneai că ai fost bolnavă, Miss Claire? întrebă ea placid, colţurile gurii tresărind uşor a enervare.

Claire, care până atunci stătuse tăcută pe scaunul rigid din faţa directoarei, se foi neliniştită şi îşi dădu o şuviţă după ureche, parcă forţând-o să stea acolo, după care zâmbi stingherită. Ce vroia femeia asta de la ea, tocmai în prima zi după o săptămână cruntă de zăcut în pat şi de îndopat cu medicamente? Ştia mai mult ca sigur că nu îi păsa de starea ei de sănătate şi doar voia să o enerveze la culme chemând-o la ea în birou şi luând-o la întrebări.

– Da, doamnă, răspunse Claire sec. Am fost bolnavă.

Se gândi la o sută de variante de răspuns la întrebarea directoarei Fletcher, le analiză pe fiecare în parte ca nu cumva să răspundă inadecvat, dar tot ce se prelinse pe buzele ei fusese un simplu “da”, care nu arăta în niciun fel că îi pare rău că a lipsit atât de la şcoală, său că e dornică să recupereze, implicându-se în diferite activităţi cu elevii. De ce ar face una ca asta când ştia prea bine că nu exista niciun interes în niciuna dintre cele două tabere. Prea mult se străduise la începutul carierei sale să facă totul bine, să nu supere pe cei sus. Dar acum nu îi mai păsa. De nimic. Învăţase să sorteze lucrurile importante de cele inutile, să îşi sorteze gândurile şi să îşi canalizeze sentimentele pe ceea ce conta cu adevărat. Iar acum iubirea pentru şcoală se transformase într-o simplă obligaţie pe care o avea de îndeplinit.

Directoarea fusese vădit surprinsă de răspunsul succint ale Clairei şi îşi arcui sprâncele în semn de întrebare, dar căreia nu îi dădu glas până la urmă. O scană apoi din cap până în picioare pe tânăra profesoară, care se ridicase între timp, şi aprope că îi veni să râdă când observă că era îmbrăcată la fel de simplu ca întotdeauna. Mereu purta un costum din două piese, sacou şi pantaloni de stofă, în culori pastelate, cu tocuri înalte şi servieta din piele în mâna stângă. Patetic de simplu.

– Ti-am zis de atâtea ori Claire, începu doamna Fletcher pe un ton grijuliu, de mamă, de parcă vorbea cu propria fiică, noi suntem un liceu prestigios în care imaginea contează la fel de mult pe cât contează educaţia. Ţi-am zis de atâtea ori să te îmbraci şi tu…mai altfel. Interesează-te cum se îmbracă tinerii în ziua de azi şi încercă un pic să îţi îmbunătăţeşti garderoba. Totuşi, nu cred că are rost să îţi spun eu toate aceste lucruri, pentru că tu le ştii deja, doar predai cursul de desen şi pictură.

Tânăra se uită la femeia din faţa ei impasibilă, neştiind cum să reacţioneze. Era cât se poate de clar că intenţia acesteia fusese să o jignească, dar mai auzise de atâtea ori acest discurs încât începea să o plictisească. Plus că era treaba ei ce haine purta şi ce nu.

Aprobă scurt din cap, ca şi cum ar fi reţinut tot ce auzise, după care se scuză şi ieşi pe uşa mare de lemn, având de grijă să o închidă bine în urma ei. Abia când se văzu singură pe holurile imense ale liceului îşi permise să se relaxeze şi un oftat i se strecură printre dinţi, alături de câte apelative de “bine” la adresa “minunatei” sale şefe. Deşi începuse să predea în liceul acela de mai bine de doi ani, încă nu reuşise să o înţeleagă pe doamna Fletcher şi la un moment dat, renunţase să se mai gândească la subiectul respectiv.

Îşi trecu în grabă palmele peste hainele sale, netezindu-le, îşi aranjă părul scurt, ce nu-i trecea de linia maxilarului, şi porni spre clasă cu o oarecare strângere de inimă, acompaniată de sunetul scos de tocurile sale înalte la impactul cu marmura albă a podelei.

Brusc se simţii pustită, ca şi cum se golise de sentimente şi de voinţa de a nu mai face nimic. Erau momente în viaţa ei în care avea impresia că era o marionetă controlată de sfori invizibile şi indestructibile, care făcea orice îi dicta păpuşarul. Se simţea sufocată în şcoala aceea, îngrădită de indivizi mediocri, prea ocupaţi de propria persoană, ca să mai observe altceva în jurul lor.
Dar trebuia să se considere privilegiată pentru că primise post în cel mai mare liceu din Londra şi nu putea să demisioneze doar pentru că aşa vroia. Trebuia să îndure şi să lupte până la sfârşit.

O umbră de tristeţe îi trecu peste chip şi îşi simţi ochii arzând în orbite, iar un impuls de a se privi în oglindă puse stăpânire pe ea. Strânse din dinţi şi aproape că îi scăpă un icnet de durere când îşi muşca limba.

Sunt nebună! gândi ea şi zâmbi, după care apăsă cu hotărâre pe clanţă şi intră în clasă. Înăuntru se izbi de atmosfera tipic liceeană, veselă, fără griji, în care plutea falsitatea şi superficialitatea fiinţelor omeneşti.

***
Advertisements

One thought on “The GUARDIAN – Cap I

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s