Together forever


Oriunde mă uit îi văd rânjetul lăţit pe faţa plină de cicatrici, mânjită cu pudră albă. Un rânjet plin de ironie, de egoism, de nepăsare. Râsul răguşit, ascuţit, îmi zgârie timpanele, amintindu-mi că el e acolo, că nu are de gând să plece prea curând. Mă urmăreşte! Mă pândeşte ca un animal de pradă, din umbră, atent la fiecare mişcare a mea. Îi simt privirile arzătoare cum îmi înjunghie spatele, formând găuri adânci, imposibil de astupat. Nu pot să mişc un deget fără ca el să ştie. Mi-e frică!
Bzzzzzzzzzz! Bzzzzzzzzzzzzzzz! 
Telefonul sună cu disperare, îngropat sub perne şi sub sticluţele goale de somnifere. O mână, care parcă nu este a mea, se întinde cu greutate, căutând printre cearceafuri acea cutie mică, de metal, care vibra, în continuare. O simt grea, ca de plumb, cu degetele contorsionate de durere, de lipsă de somn.
În sfârşit dau de telefon şi răspund, dar persoana deja închisese. Mă uit la ecran şi nu văd niciun nume. Dar a sunat! Pot să jur că telefonul a sunat. Se poate să fi fost ea ea. De mult aştept să-i vorbesc, măcar o secundă. Dar ea nu e aici şi nu mă poate linişti.
Mă uit la ceas. De-abia dacă a trecut un minut de când m-am uitat ultima oară. Timpul trece atât de greu. Vreau să dorm!
Nu pot să dorm! Nu pot să dorm! Nu pot să dorm!
You wanna sleep? 
Instinctiv îmi întorc privirile spre cealaltă parte a camerei, aşteptând să-l văd acolo, rezemat de perete, îmbrăcat în costumul lui mov, uitându-se la mine cu acei ochi sugrumaţi de fardul negru.
Dar nu este acolo.
Răsuflu uşurat şi mă ridic din pat, trecându-mi degetele prin păr. Mă uit în jur şi brusc mintea mea o ia razna. Idei peste idei se întrepătrund, se nasc şi mor în capul meu, aşteptând ca eu să le transpun în viaţa reală. Îmi aduc aminte de zecile de scenarii, înmânate de către diferiţii regizori ca să le citesc, în speranţa că poate voi accepta să joc în vreunul dintre filmele lor. Dar nu pot. Mereu când mă gândesc la vreun personaj îl aseamăn cu el, iar eu nu trebuie să fac asta. Un actor adevărat, cu aşteptări şi vise mari nu trebuie să facă asta. Fiecare rol trebuie tratat ca atare.
Simt că nu mai am putere. Vreau să evadez undeva unde este linişte, unde pot să îmi pun ordine în gânduri. Aş vrea să stau pe un câmpt verde, la umbra unui copac, să privesc cerul albastru. Aş vrea să nu existe niciun alt lucru în jurul meu care să îmi antreneze mintea şi să dea naştere la noi idei. Am prea multă energie. Mi-a spus-o şi ea. O simt şi eu. şi mă omoară! Încetul cu încetul!
That’s not true, boy! I believe whatever doesn’t kill you, simply makes you…stranger. And you’re not dead…yet. 
Pleacă!! Ieşi din mintea mea! Sau măcar omoară-mă o dată, să scap! Vreau să se termine totul!
I don’t want to kill you! What would I do without you? Go back to ripping off mob dealers? No, no, NO! No. You… you… complete me.
Închid ochii, în speranţa că vocea lui va dispărea. Dar când îi redeschid, el e în faţa mea, cu mâinile în buzunare, cu acelaşi zâmbet nepăsător pe faţă, care te face să îţi pierzi minţile.
Simt cum pulsul meu o ia razna. Trebuie…trebuie să fac ceva. Încep să caut cu disperare medicamentele, dar nu le găsesc. Unde le-am pus? Unde le-am pus? Le găsesc şi iau un pumn întreg de pastile albe, amare.
Mă uit cu coada ochiului spre locul unde a stat. Nu mai e acolo. A dispărut.
Mă întind la loc pe pat, şi închid ochii. Simt cum acele pastile se dizolvă în sângele meu şi mă fac să mă simt mai uşor. Mă simt bine, mă simt liber. Presiunea din plămănii mei, din inima mea, dispare încetul cu încetul, iar cearceafurile mătăsoase mă acaparează, îmbiindu-mă la un somn lung, dulce, liniştit.
Zâmbesc şi gândul meu zboară spre fetiţa mea. Mâine mă duc să o iau de la Michelle. Mi-a promis că îmi voi petrece Crăciunul cu ea. Sunt atât de fericit. Deja îmi şi imaginez cum va zâmbi de frumos când mă va vedea, cum va veni la mine şi va întinde mâinile în sus, ca să fie luată în braţe. Nu am cuvinte să descriu valul de sentimente care mă copleşeşte atunci când o simt aproape, când o simt cuibărită la mine în braţe. Vreau să fiu cu ea mereu.
Din! Din! Din! 
Dechid ochii încet, trezit oarecum dintr-un vis. Cine poate fi la ora asta? Mai trebuie să treacă cel puţin un sfert de oră până să vina menejara.
Din! Din! Din!
– VIN! Strig şi mă dau jos din pat, târâindu-mi picioarele după mine.
Ajung la uşă şi o deschid. În prag este Michelle cu Matilda. Nu pot să cred! O privesc uimit pe Michelle, neputând să dau glas fericirii mele. Dar ea se uită la mine cu ochi încărcaţi de o bucurie tristă, care încetul cu încetul se transformă în lacrimi. Surâde scurt, după care îşi ascunde faţa în mâini, nu înainte de a şopti “Mereu te-am iubit”. 
– Dadddyyyy! Ţipă Matilda de fericire, luându-mi atenţia de la Michelle. Când privesc înapoi spre locul unde a stat ea, nu mai este nimeni
– Vino, vreau să îţi arată ceva, spune fetiţa mea, prinzându-mă de mână şi trăgându-mă după ea, spre o uşă întredeschisă.
– Iţi place? Zice ea după ce am păşit în încăpere.
Nici nu apuc să arunc o privire în jurul meu căci rămân fără suflare. Nu îmi vine să cred! În faţa ochilor mei se întinde un câmp nesfârşit, o mare de un verde ameţitor. Undeva în depărtare se vede un copac, probabil un fag. Sunt fericit! Exact ceea ce mi-am dorit! Strâng mâna micuţă în palma mea şi încep să mă îndrept spre acel copac. Dar Matilda nu se mişcă. Mă întorc să văd ce face şi o văd că stă pironită locului, privind în gol. Faţa ei mică începe să se schimbe, acoperindu-se încetul cu încetul cu o pojghiţă albă. Buzele ei capătă o nuanţă de un roşu ameţitor, iar ochii săi se înnegresc tot mai mult. Ce se întâmplă? Privesc în spatele ei, vrând să plec de acolo. Dar uşa a dispărut. Eram singuri pe un câmp întins. Strâng mâna ei în palma mea, dar constat că nici măcar nu mai este mâna ei. Cinci degete mari, mature, îmbrăcate într-o mănuşă albă, de catifea, mă strâng la rândul lor cu forţă, orice urmă de fineţe sau dragoste dispărând.
– Ce nai…
Mă întorc şi dau nas în nas cu el. Îmi văd faţa schimonosită de groază oglindită în ochii lui negrii, adânci, cuprinşi de amuzament,. Încerc să fug, dar picioarele îmi sunt lipite de pământ. Unde a dispărut Matilda? Michelle? Vreau să merg înapoi. Mâine trebuia să mă întâlnesc cu ele. Vreau să le văd!
Oh, you. You just couldn’t let me go, could you? Spuse el zâmbind şi privind spre degetele noastre încleştate. You are truly incorruptible, aren’t you? I told you: the best thing you can do is to let me live with you. We can be unstoppable together. I’ll help you, you’ll help me. It’s fair enough. 
Ai să mă omori?
I won’t kill you because you’re just too much fun. I think you and I are destined to do this forever, rânji el, arătând câmpia întinsă. We’re going to be here forever, walking in the sunlight, listening to the sound of the wind.

Advertisements

FUCKING PERFECT – Alice Phabrines’ Story-

PROLOG

Niciodată nu am avut nevoie lângă mine de cineva care să-mi ofere un umăr să plâng. Sau să-mi zică o vorbă bună ca să mă simt eu mai bine. Mereu cer ceva în schimb. Nu am nevoie de prieteni care să mă trădeze într-un final  Sau de o familie care nu ştie ce înseamnă sacrificiul pentru cel drag şi sprijinul în momentele cruciale.

Singura persoană pe care mă pot baza, şi care mă acceptă aşa cum sunt eu – sunt EU. Pe parcursul anilor mi-am construit în jurul meu un fel de balon invizibil, care mă apără de oamenii meschini, egoişti, lacomi, în principal mă apără de tot ceea ce era mai rău la un om. În balonul meu pot să fiu ceea ce vreau eu să fiu, cine vreau eu să fiu. Îmi pot schimba frizura o dată la două zile şi nu-mi pasă de ce zicea lumea pentru că nu o auzeam. Mă pot îmbrăca cum vreau pentru că părerile altora se lovesc de sticla impenetrabilă a balonului şi nu ajung la mine. Fiindcă nu mi-am pierdut vremea încercând să socializez cu cei din jur, am avut timp să învăţ unele lucruri şi să fac unele chestii, care mi-au fost interzise când am fost mică. Am învăţat să cânt la chitară, să mă dau cu snowboard-ul, mi-am făcut piercieng-uri şi tatuaje, mi-am tuns părul cum am vrut şi l-am vopsit cum am vrut. Şi nimeni nu a avut nimic de zis în privinţa asta. Plus că mie nu-mi pasă de părerile altora. Tot ce contează este să mă simt eu bine în pielea mea şi să îmi ating golurile impuse.

Mereu am crezut că nimeni nu mă va înţelege şi mereu am crezut că balonul meu va rămâne intact. Dar niciodată să nu spui niciodată. Iar eu am făcut greşeala asta. Am ezitat o clipă şi l-am lasat să facă o fisură în balonul meu. Fisură ce nu a mai putut fi reparată niciodată. Şi odată cu acea minusculă crăpătură am lăsat să ajungă la mine grijile lumii, în special un sentiment pe care l-am înstrăinat total de mine: iubirea. Iubirea aduce necazuri, aduce dorinţa de fi perfectă pentru celălalt, aduce gelozie, aduce împlinire, aduce moarte. Iar eu pot să spun că am parcurs toate stadiile ei mulţumită lui.

 

De ce nu mă laşi să te uit?

 

Te rog nu privi înapoi,
Peste umerii goi
Mai dă-mi o şansă să te uit.

(Vunk- Dau alarma)

Cu un caiet cu coperţi albastre  în braţe stau şi privesc pe geamul camerei mele trecătorii de pe stradă. Oare ei ce gânduri or avea? Se gândesc la ziua de mâine, sau doar la clipa aceasta? Se gândesc la ceea ce a fost şi la ceea ce au greşind, conştienţi fiind de faptul că nu vor putea schimba nimic? Sau sunt oameni deştepţi, care înţeleg faptul că nu are rost să sape în amintiri doar pe a trezi dureri şi lucruri de mult uitate, intenţionat uitate.

Oftez şi mă întorc asupra caietului meu, aruncându-mi ochii peste ceea ce am scris. Am uitat ce am notat şi trebuie să recitesc. Dar uit din nou, aşa că las baltă totul şi mă apuc să scriu o idée nouă, să o dezvolt şi să mă pierd în ea. Nu scriu filozofie, deşi eu asta vreau. Scriu doar despre lucruri pe care aş vrea să le înţeleg, dar nu pot. Încă trăiesc cu iluzia că dacă le scriu, poate voi pricepe şi eu mai uşor. Slabe şanse.

Un telefon vibrează undeva pe sub pernele şifonate. Nu-i dau atenţie, concentrată asupra unei şuviţe de păr rebele. El sună în continuare insistent, vrând să răspund. “El trebuie să fie”, îmi spun eu şi răspund cu o voce răguşită.  Într-adevăr, el era. Intuiţia mea nu a greşit niciodată până acum. Nu îmi amintesc ce am vorbit, dar ştiu că în final îl chem la mine. Nu este nimeni acasă, iar singurătatea mă omoară. Urăsc să-mi aud propriile gânduri, să-mi simt propria respiraţie pe piele.

El acceptă. Va fi aici în zece minute. Am închis caietul şi l-am ascuns undeva unde nu îl poate găsi. Nu are voie să-mi citească ideile mele lipsite de sens. Nimeni nu are voie. Fac o cafea şi pregătesc o gustare, după care îl aştept sufragerie.

Mă uit în jur şi îmi dau seama că ceva lipseşte. Dar nu ştiu ce. Am tot ce-mi trebuie: o casă frumoasă, familie iubitoare, prieteni minunaţi şi un iubit care ţine la mine ca la ochii din cap. Dar eu sunt nemulţumită. Parcă fiecare piesă de mobilă, fiecare lucru din casă, până şi particulele de praf ţipă şi spun ce am uitat, dar eu nu le aud. Sau poate le aud, dar nu vreau să le înţeleg. Mă doare propria-mi indiferenţă. Dar face parte din mine, aşa că nu o pot lepăda.

Sună soneria. Cu paşi mărunţi mă îndrept spre uşa din lemn şi o deschid. Îl văd pentru o clipă, apoi dispare. Abia după ce mă strânge în braţe şi îmi sărută fin buzele îmi dau seama că am privit prin el. Ţin la el, îl iubesc, dar nu sunt îndrăgostită de el.

Îmi dă părul de pe frunte şi îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu, afişând una din numeroasele mele măşti. Dar el nu îşi dă seama. Işi dă geaca jos şi urmează mirosul îmbietor de cafea până în bucătărie, unde toarnă în două căni lichidul maro.  Apoi mi-o întinde şi eu o iau, mulţumind cu o voce stinsă.

Fără să mai zic un lucru, mă aşez din nou pe canapea. El mă urmează ca un câine credincios, fericit că a putut să mă revadă înainte de a pleca la facultate. Ştiam încă dinainte de a veni ce urmează să se întâmple, dar nu mi-am bătut capul. Mereu e la fel. O facem. Eu nu simt nimic, el este fericit. Punct.

Îl văd că nu mai are răbdare, aşa că pune cafeaua pe măsuţă şi se apropie de mine, sărutându-mă încet pe obraz. Nu schiţez niciun gest, nu simt nicio contracţie a stomacului. Azi sunt nesimţită! Mai nesimţită ca oricând. Refuz să simt ceva, refuz să gândesc, să percep ceea ce se întâmplă în jurul meu. Aş vrea să intru într-o stare de amorţeală şi să nu mă mai trezesc decât atunci când lumea va fi un loc mai bun.

Îmi ia cana din mână şi îşi pune o mână pe spatele meu, culcându-mă pe pernele moi de pe caneapa. Întotdeauna a fost blând cu mine, nu a fost violent şi mereu mi-a purtat de grijă, ca nu cumva să facă ceva şi să mă rănească. Mă iubeşte. Ştiu asta. Dar eu nu-l iubesc şi el nu ştie asta. Este trist. Îmi provoacă milă într-un fel.

Mă priveşte în ochi câteva secunde, după care începe să mă sărute. Oftez şi în gândul meu îi spun că de data aceasta nu se mai poate. Şi nici altă dată. Îi spun că nu-l mai iubesc, dar putem rămâne prieteni. El mă întreabă “de ce?”. Eu îi răspund “nu ştiu”. Sunt dezamăgită de mine. Nu pot să protestez, nu pot să-i spun nimic.

Mă sărută cu nesaţ, vrând parcă să mă înghită şi să fiu toată a lui pentru totdeauna. Îi simt respiraţia accelerată pe obrazul meu, bătăile inimii, gata să sară din cutia toracică, mâinile reci, ca de gheaţă cum se strecoară sub bluza mea. Simt fiori pe şina spinării ca nişte şocuri electrice din cauza mâinilor lui reci. Dar tac. Din nou.

Buzele sale coboară pe gât, pe claviculă, pe umărul dezgolit. Se opreşte o clipă pentru a scăpa de surplusul de haine. Îl privesc printre gene. Este frumos. Niciodată nu am negat acest lucru. Zâmbesc şi îi ating pieptul cu buricele degetelor, trasând linii imaginare către inima lui, apoi stomac şi înapoi pe gât. Îl văd cum mă priveşte. De atâtea ori mi-a spus că seamăn cu o zeiţă păgână şi eu de atâtea ori i-am întors vorba, spunând că vorbeşte prostii.

Îmi cuprinde trupul în braţe şi mă sărută din nou, pe buze, pe obraji, pe ochii închişi, pe frunte, pe gât. Îi simt pielea fierbinte cum o zdrobeşte pe a mea, cum îi transmite căldura prin porii dilataţi la maxim. Mâinile sale mari îmi frământă corpul, brutal, apoi îl dezmiardă cu sărutări uşoare, ştergând orice urmă de violenţă.

Coboară cu buzele pe gât în jos, pe piept, pe abdomen, încet, dureros, zgâriindu-mi spatele cu degetele. Nu-i este firesc să se poarte aşa. Îmi aduce aminte de ceva. Nu ştiu. Poate este un deja – vu  . Îmi trec degetele prin părul lui blond apoi îi ridic faţa în dreptul meu şi o apropii de a mea, fără să deschid ochii. Îi simt simt respiraţia caldă pe obraz şi un iz uşor de parfum bărbătesc. El nu foloseşte parfum. Cel puţin nu pe acesta. Deschid ochii şi îi privesc faţa. Pentru o clipă l-am văzut pe El. În locul părului scurt, blond, apărură şuviţe lungi, rebele, brunete. Ochii albaştri, inocenţi, care mă privesc miraţi se transformară în ochi negrii, cu sclipiri jucăuşe în ei. Un zâmbet ironic apăru pe faţa lui.  Închid ochii şi stau aşa câteva secunde. De ce? De ce El? Am renunţat să mă mai gândesc la El şi am privit în faţă, mi-am văzut de viaţă. De ce nu îl pot uita?

Redeschid ochii şi îmi văd din nou prietenul, cu părul lui bălai şi ochii albaştri. În loc să răsuflu uşurată, înghit în sec. Stiu că totul este o iluzie, dar aş fi vrut să fie adevărat. Aş fi vrut să fie El în locul iubitului meu. Nu mai pot să-l privesc în ochi, aşa că îmi întorc privirile spre cănile de pe masă. Cănile îmi amintesc de El. Mi le-a dat fără să aibă vreun motiv anume. Mi le-a dărut fiindcă m-a iubit. De ce le-am păstrat? De ce nu le-am aruncat? De ce am păstrat jucăriile de pluş de la el? De ce am păstrat cd-urile cu muzică, albumele de artă şi cărţile? De ce am ascuns pozele sub dulap, într-o cutie, sperând să o roadă păienjenii? De ce nu am ars fiecare loc în care a stat în casa asta? De ce nu am distrus patul care poartă atâtea amintiri printre cearceafuri? De ce toate îmi amintesc de el? De ce nu mă lasă să-l uit? Vreau sa-l uit, dar el nu mă lasă.

Acum îmi dau seama de ce am avut impresia că am uitat de ceva. Fiecare lucru atins de el încă îi poartă amprenta. Inclusive sufletul meu. De ce nu s-au şters până acum? Era vorba că timpul le rezolvă pe toată. Unde este afurisitul de Cronos când ai nevoie de el? Aş vrea să am puterea să mă duc la el şi să-i spun să dea timpul înapoi, înainte de a-l întâlni pe El. Acum aş fi evitat toate astea.

Abia acum îmi dau seama motivul pentru care încă mai sunt cu prietenul meu. Îmi aduce aminte de El. L-am ales dintr-o mulţime omogenă pe cel care aducea cel mai mult a El. Dar adevăratul El nu mai este, iar eu m-am ales doar cu vise şi speranţe deşarte şi o pereche de aripi sfărâmate.

Înghit în sec şi îmi muşc buza de jos. Îmi simt nodul din gât şi lacrimile cum îmi curg pe obraz. Simt cum cineva mă ia în braţe. Simt durere, dezamăgire, tristeţe. Simt gustul lacrimilor sărate, care nu mai contenesc să curgă şi îmi simt pieptul zguduit de hohotele de plâns. Nu sunt nesimţită, aşa cum credeam iniţial. Sunt doar nesinceră cu mine însuşi, fiindcă nu pot să accept ceea ce s-a întâmplat deja. Sau poate indiferenta faţă de sentimentele mele. Am crezut că dacă nu le bag în seamă, vor dispărea. Indiferenţa doare!

Aş vrea să plec într-un loc în care să nu mai aud ecoul vocii tale, al râsului tău, să nu-ţi mai simt parfumul, să nu mai fiu urmărită de privirile tale verzi. Aş să găsesc un loc care să nu fi fost pătat de existenţa ta!

De ce îţi place să mă torturezi? De ce nu mă laşi în pace? De ce nu mă laşi să te uit? Tu m-ai uitat. Vreau să fim chit!

Sunet de vioara

Este tarziu si imi este dor de prezenta ei, de rasul ei, de atingerile ei, de mirosului ei dulce-amarui. Imi este dor de parul ei negru ca taciunea, de ochii verzi, care te scrutau cum faceai o miscare gresita. Imi este dor de pielea ei fina si alba ca laptele, mereu ingrijita cu mii de creme, cu nume diferite pe care le uitam, desi mi le tot spunea zi de zi. Imi este dor de degetele ei lungi de pianist, de manichiura ei perfecta, de palma ei rece.

Imi este dor de gura ei, de buzele ei rosii si pline, de zambetul ei, uneori rece si prefacut. Imi este dor de inelele ei din argint vechi, cu felurite forme, de bratarile impletite de pe incheietura ei osoasa.

Imi este dor de timbrul vocii ei, de cuvintele pe care le vorbea, de tonul ei aspru, dar dulce in acelasi timp.  Imi este dor sa-i aud vocea cum imi sopteste in ureche cuvinte neinsemnate, povesti neserioase si glume. Propriul meu sunet de vioara, care imi gadila placut fiecare simt in acele vremuri de mult apuse.

Imi este dor de trupul ei inalt, mladios ca o salcie, care pasea alene pe podeaua din camera mea, imbracata intr-o camasa de noapte subtire, sifonata. Imi este dor de fata ei mica, cu pometii mult prea proeminenti pentru o fata si cu ochii mari, incadrati in gene dese.  Imi este dor sa bucuria, tristetea, mania, dragostea, ura exprimate pe fata ei, imi este dor de felul in care exprima toate aceste trairi. Imi este dor de felul in care isi tuguia buzele sau isi dadea ochii peste cap cand ceva  nu-i convenea sau cand isi pata haina preferata.

Imi este dor de felul in care isi aranja buclele negre si de felul in care se machia sau punea o haina pe ea. Tot ce facea facea cu o gratie iesita din comun, cu o precizie absoluta, dar si cu hotarare si incredere.

Imi este dor de acele zile insorite, in care totul era frumos, iar eu ma trezeam in pat, langa ea, si o priveam ca pe o zeita pagana, binecuvantata de razele aurii ale soarelui. Cu suvitele de par rasfirate pe fata adormita si degetele inclestate in perna arata frumos, salbatic, dar in acelasi timp fragila.  Iar eu oftam in timp ce o priveam cu nesat. Si oftatul meu o trezea si ii aducea zambetul pe buze si soptea incet, ragusit:  “Iubitul meu…” si imi mangaia fata cu doua degete, dupa care adormea la loc, pana aproape de amiaz.

Imi este dor de ea! Dar stiu ca nu va mai fi niciodata a mea, nici aici pe pamant, nici in alta viata.

Adio.

 

Fulgi de zapada

Cine spunea ca nu exista miracole de Craciun se inseala amarnic. Pana mai ieri nici eu nu credeam ca se pot intampla. Dar cineva care mereu ma are in paza lui a avut grija sa imi arate ca oricine poate fi fericit.
Chiar si eu, o fiinta cat o furnica pe suprafata unui corp ceresc gigantic. Nu credeam ca voi putea sa simt acele strangeri de stomac, acei fluturi in stomac cum ii numeau colegele mele de camera de la internat.
Inchinata unui orfelinat de catre parintii mei la varsta de trei ani, nu credeam ca voi simtii niciodata afectiunea unei persoana fata de mine, dragostea ei si atingerile ei. Pana mai ieri nu credeam ca exista cineva caruia sa-i pese de mine. Dar ca de obicei, eu ma insel in tot ceea ce zic si ce fac.
Ironia a fost mai mare ca toate aceastea s-au intamplat in acea zi ce Craciun, pe care deopotriva o urasc si o iubesc. Acea noapte mereu ma face sa ma intreb ce ar fi fost daca as fi actionat asa sau asa. Dar firea mea lasa nu m-a lasat sa fac un pas inainte si m-am oprit in cel mai crunt moment. Poate lucrurile stateau altfel astazi daca nu se intampla nimic. Poate era mai bine ca acel sarut pe obraz, acel simplu sarut pe obraz sa nu se fi intamplat niciodata. Totul ar fi fost linistit acum.
Inca mai aud indemnul colegelor mele, prietenelor mele, parasite si ele de catre parintii lor, de a merge cu colinda pe strazile orasului, la ceilalti colegi care se bucurau de caldura unui camin si unei familii.
Am pornit bajabaind pe intuneric, prin ploaie, caci era mult prea cald pentru a ninge. Doua grade in plus si frumosii fulgi de zapada se transforma in picaturi seci de ploaie.
Cu caciulitele rosii tivite cu blanita alba am pornit pe strazi, vesele, fara nicio grija, cu zambetul larg pe fata, discutand despre cele mai ciudate lucruri, certandu-ne din cele mai stupide motive cum ar fi alegerea colindei pe care sa o cantam. Ne-am hotarat asupra uneia scurte, usor de cantat care nu rapea mult timp.
Am avut emotii la prima casa, nestiind daca prietenul nostru ne va primi cu bratele deschise apoi ne va insoti. Dar nu am avut de ce sa ne temem. Totul a descurs normal, cu rasete, voiosie, farfurii pline cu prajituri si cozonac si pahare pline cu vin cald.
Apoi a urmat a doua casa, a treia si timpul a zburat pe nesimtite pana cand am realizat ca se facuse trei dimineata iar noi inca eram pe strazi, beti de fericire.
Vroiam sa mai stam, dar paznicul nu ne-a dat voie decat pana la 4. Mai aveam jumatate de ora pana la inchiderea portii. Nu ne venea sa ne despartim de colegii nostri, constiente de faptul ca vom fi singure in acel internat lugubru pe tot parcursul vacantei.
Cand ma gandesc acum, poate era mai bine daca nu ne conducea nimeni in acea seara acasa. Ne puteam descurca si singure prin intuneric, doar aveam saisprezece ani.
Dar baietii, domni desavarsiti, s-au oferit. Iar noi, flatate de gest, am acceptat. Fiecare a mers la brat cu cate un coleg, discutand, din nou, despre lucruri pe care vag mi le amintesc acum. Nici chipul cavalerului meu nu mi-l amintesc clar, doar vocea-i calda imi rasuna in urechi lin, ca un sunet de vioara.
Pe drum, vorbind, mi-a sarutat obrazul usor. Ceva in mine s-a rupt. Sau poate s-a nascut. Pe atunci nu stiam ce inseamna primii fiori ai dragostei, nu stiam ce inseamna sa iubesti si sa fi iubit.
Inca o data” mi-a soptit el la ureche, iar buzele lui calde s-au lipit de obrazul meu inghetat. Incet, tandru s-a retras si mi-a strans mana tremuranda. Imi amintesc o vorba de-a unei colege: ” Daca ai fluturi in stomac, inseamna ca ai mancat omizi”. Poate ca sentimentele mele inghetate, omizile, au dezghetat si s-au transformat in fluturi, in primii fiori ai dragostei.
Tot drumul nu am mai fost capabila sa scot o vorba. Priveam felinarele absenta, privind cum picurii de ploaie se transforma in fulgi de zapada. Ce repede trece totul de la o stare la alta. Ce repede se uita ca a plouat cu cateva minute inainte la vazul acestor fulgi.
Mi-am privit colegul, care vorbea cu altcineva. Nu am prins nimic din conversatia lor. Eram atenta sa nu-i scap mana dintr-a mea. Dar el era grijuliu si nu-mi dadea drumul. Nu stiam ca ii pasa cuiva din lumea aceastea de mine. Nici nu banuiam ca cineva ma vede mai mult decat o simpla fata, cu aspiratii mult prea mari de la viata. Pentru prima data in viata mea ma simteam iubita, chiar daca nu se putea vorbi despre iubire in adevaratul ei sens. Dar puteam vorbi despre prima mea dragoste, care inca ma mai bantuie si acum.
Am ajuns, spre nefericirea mea, la internat. Toti ne-am luat la revedere, iar eu cu strangere de inima l-am sarutat pe obraz. El mi-a intors sarutul, cautandu-mi buzele. Dar speriata, l-am evitat, intorcandu-i obrazul.
Apoi a plecat.
Cinci zile mai tarziu am aflat ca a murit intr-un accident de masina.