De ce nu mă laşi să te uit?

 

Te rog nu privi înapoi,
Peste umerii goi
Mai dă-mi o şansă să te uit.

(Vunk- Dau alarma)

Cu un caiet cu coperţi albastre  în braţe stau şi privesc pe geamul camerei mele trecătorii de pe stradă. Oare ei ce gânduri or avea? Se gândesc la ziua de mâine, sau doar la clipa aceasta? Se gândesc la ceea ce a fost şi la ceea ce au greşind, conştienţi fiind de faptul că nu vor putea schimba nimic? Sau sunt oameni deştepţi, care înţeleg faptul că nu are rost să sape în amintiri doar pe a trezi dureri şi lucruri de mult uitate, intenţionat uitate.

Oftez şi mă întorc asupra caietului meu, aruncându-mi ochii peste ceea ce am scris. Am uitat ce am notat şi trebuie să recitesc. Dar uit din nou, aşa că las baltă totul şi mă apuc să scriu o idée nouă, să o dezvolt şi să mă pierd în ea. Nu scriu filozofie, deşi eu asta vreau. Scriu doar despre lucruri pe care aş vrea să le înţeleg, dar nu pot. Încă trăiesc cu iluzia că dacă le scriu, poate voi pricepe şi eu mai uşor. Slabe şanse.

Un telefon vibrează undeva pe sub pernele şifonate. Nu-i dau atenţie, concentrată asupra unei şuviţe de păr rebele. El sună în continuare insistent, vrând să răspund. “El trebuie să fie”, îmi spun eu şi răspund cu o voce răguşită.  Într-adevăr, el era. Intuiţia mea nu a greşit niciodată până acum. Nu îmi amintesc ce am vorbit, dar ştiu că în final îl chem la mine. Nu este nimeni acasă, iar singurătatea mă omoară. Urăsc să-mi aud propriile gânduri, să-mi simt propria respiraţie pe piele.

El acceptă. Va fi aici în zece minute. Am închis caietul şi l-am ascuns undeva unde nu îl poate găsi. Nu are voie să-mi citească ideile mele lipsite de sens. Nimeni nu are voie. Fac o cafea şi pregătesc o gustare, după care îl aştept sufragerie.

Mă uit în jur şi îmi dau seama că ceva lipseşte. Dar nu ştiu ce. Am tot ce-mi trebuie: o casă frumoasă, familie iubitoare, prieteni minunaţi şi un iubit care ţine la mine ca la ochii din cap. Dar eu sunt nemulţumită. Parcă fiecare piesă de mobilă, fiecare lucru din casă, până şi particulele de praf ţipă şi spun ce am uitat, dar eu nu le aud. Sau poate le aud, dar nu vreau să le înţeleg. Mă doare propria-mi indiferenţă. Dar face parte din mine, aşa că nu o pot lepăda.

Sună soneria. Cu paşi mărunţi mă îndrept spre uşa din lemn şi o deschid. Îl văd pentru o clipă, apoi dispare. Abia după ce mă strânge în braţe şi îmi sărută fin buzele îmi dau seama că am privit prin el. Ţin la el, îl iubesc, dar nu sunt îndrăgostită de el.

Îmi dă părul de pe frunte şi îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc şi eu, afişând una din numeroasele mele măşti. Dar el nu îşi dă seama. Işi dă geaca jos şi urmează mirosul îmbietor de cafea până în bucătărie, unde toarnă în două căni lichidul maro.  Apoi mi-o întinde şi eu o iau, mulţumind cu o voce stinsă.

Fără să mai zic un lucru, mă aşez din nou pe canapea. El mă urmează ca un câine credincios, fericit că a putut să mă revadă înainte de a pleca la facultate. Ştiam încă dinainte de a veni ce urmează să se întâmple, dar nu mi-am bătut capul. Mereu e la fel. O facem. Eu nu simt nimic, el este fericit. Punct.

Îl văd că nu mai are răbdare, aşa că pune cafeaua pe măsuţă şi se apropie de mine, sărutându-mă încet pe obraz. Nu schiţez niciun gest, nu simt nicio contracţie a stomacului. Azi sunt nesimţită! Mai nesimţită ca oricând. Refuz să simt ceva, refuz să gândesc, să percep ceea ce se întâmplă în jurul meu. Aş vrea să intru într-o stare de amorţeală şi să nu mă mai trezesc decât atunci când lumea va fi un loc mai bun.

Îmi ia cana din mână şi îşi pune o mână pe spatele meu, culcându-mă pe pernele moi de pe caneapa. Întotdeauna a fost blând cu mine, nu a fost violent şi mereu mi-a purtat de grijă, ca nu cumva să facă ceva şi să mă rănească. Mă iubeşte. Ştiu asta. Dar eu nu-l iubesc şi el nu ştie asta. Este trist. Îmi provoacă milă într-un fel.

Mă priveşte în ochi câteva secunde, după care începe să mă sărute. Oftez şi în gândul meu îi spun că de data aceasta nu se mai poate. Şi nici altă dată. Îi spun că nu-l mai iubesc, dar putem rămâne prieteni. El mă întreabă “de ce?”. Eu îi răspund “nu ştiu”. Sunt dezamăgită de mine. Nu pot să protestez, nu pot să-i spun nimic.

Mă sărută cu nesaţ, vrând parcă să mă înghită şi să fiu toată a lui pentru totdeauna. Îi simt respiraţia accelerată pe obrazul meu, bătăile inimii, gata să sară din cutia toracică, mâinile reci, ca de gheaţă cum se strecoară sub bluza mea. Simt fiori pe şina spinării ca nişte şocuri electrice din cauza mâinilor lui reci. Dar tac. Din nou.

Buzele sale coboară pe gât, pe claviculă, pe umărul dezgolit. Se opreşte o clipă pentru a scăpa de surplusul de haine. Îl privesc printre gene. Este frumos. Niciodată nu am negat acest lucru. Zâmbesc şi îi ating pieptul cu buricele degetelor, trasând linii imaginare către inima lui, apoi stomac şi înapoi pe gât. Îl văd cum mă priveşte. De atâtea ori mi-a spus că seamăn cu o zeiţă păgână şi eu de atâtea ori i-am întors vorba, spunând că vorbeşte prostii.

Îmi cuprinde trupul în braţe şi mă sărută din nou, pe buze, pe obraji, pe ochii închişi, pe frunte, pe gât. Îi simt pielea fierbinte cum o zdrobeşte pe a mea, cum îi transmite căldura prin porii dilataţi la maxim. Mâinile sale mari îmi frământă corpul, brutal, apoi îl dezmiardă cu sărutări uşoare, ştergând orice urmă de violenţă.

Coboară cu buzele pe gât în jos, pe piept, pe abdomen, încet, dureros, zgâriindu-mi spatele cu degetele. Nu-i este firesc să se poarte aşa. Îmi aduce aminte de ceva. Nu ştiu. Poate este un deja – vu  . Îmi trec degetele prin părul lui blond apoi îi ridic faţa în dreptul meu şi o apropii de a mea, fără să deschid ochii. Îi simt simt respiraţia caldă pe obraz şi un iz uşor de parfum bărbătesc. El nu foloseşte parfum. Cel puţin nu pe acesta. Deschid ochii şi îi privesc faţa. Pentru o clipă l-am văzut pe El. În locul părului scurt, blond, apărură şuviţe lungi, rebele, brunete. Ochii albaştri, inocenţi, care mă privesc miraţi se transformară în ochi negrii, cu sclipiri jucăuşe în ei. Un zâmbet ironic apăru pe faţa lui.  Închid ochii şi stau aşa câteva secunde. De ce? De ce El? Am renunţat să mă mai gândesc la El şi am privit în faţă, mi-am văzut de viaţă. De ce nu îl pot uita?

Redeschid ochii şi îmi văd din nou prietenul, cu părul lui bălai şi ochii albaştri. În loc să răsuflu uşurată, înghit în sec. Stiu că totul este o iluzie, dar aş fi vrut să fie adevărat. Aş fi vrut să fie El în locul iubitului meu. Nu mai pot să-l privesc în ochi, aşa că îmi întorc privirile spre cănile de pe masă. Cănile îmi amintesc de El. Mi le-a dat fără să aibă vreun motiv anume. Mi le-a dărut fiindcă m-a iubit. De ce le-am păstrat? De ce nu le-am aruncat? De ce am păstrat jucăriile de pluş de la el? De ce am păstrat cd-urile cu muzică, albumele de artă şi cărţile? De ce am ascuns pozele sub dulap, într-o cutie, sperând să o roadă păienjenii? De ce nu am ars fiecare loc în care a stat în casa asta? De ce nu am distrus patul care poartă atâtea amintiri printre cearceafuri? De ce toate îmi amintesc de el? De ce nu mă lasă să-l uit? Vreau sa-l uit, dar el nu mă lasă.

Acum îmi dau seama de ce am avut impresia că am uitat de ceva. Fiecare lucru atins de el încă îi poartă amprenta. Inclusive sufletul meu. De ce nu s-au şters până acum? Era vorba că timpul le rezolvă pe toată. Unde este afurisitul de Cronos când ai nevoie de el? Aş vrea să am puterea să mă duc la el şi să-i spun să dea timpul înapoi, înainte de a-l întâlni pe El. Acum aş fi evitat toate astea.

Abia acum îmi dau seama motivul pentru care încă mai sunt cu prietenul meu. Îmi aduce aminte de El. L-am ales dintr-o mulţime omogenă pe cel care aducea cel mai mult a El. Dar adevăratul El nu mai este, iar eu m-am ales doar cu vise şi speranţe deşarte şi o pereche de aripi sfărâmate.

Înghit în sec şi îmi muşc buza de jos. Îmi simt nodul din gât şi lacrimile cum îmi curg pe obraz. Simt cum cineva mă ia în braţe. Simt durere, dezamăgire, tristeţe. Simt gustul lacrimilor sărate, care nu mai contenesc să curgă şi îmi simt pieptul zguduit de hohotele de plâns. Nu sunt nesimţită, aşa cum credeam iniţial. Sunt doar nesinceră cu mine însuşi, fiindcă nu pot să accept ceea ce s-a întâmplat deja. Sau poate indiferenta faţă de sentimentele mele. Am crezut că dacă nu le bag în seamă, vor dispărea. Indiferenţa doare!

Aş vrea să plec într-un loc în care să nu mai aud ecoul vocii tale, al râsului tău, să nu-ţi mai simt parfumul, să nu mai fiu urmărită de privirile tale verzi. Aş să găsesc un loc care să nu fi fost pătat de existenţa ta!

De ce îţi place să mă torturezi? De ce nu mă laşi în pace? De ce nu mă laşi să te uit? Tu m-ai uitat. Vreau să fim chit!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s